te latră cânii spre acasă și-n lume se aprinde gerul
când te îmbraci într-o distanță a pomului neînflorit
te fă că nu îl vezi cum din nesomnul scoate și topește
și pune fierul ce sta ascuns în frigul ierbii la călit

femeie spun că mersul ți-e ca un pețit spre zidul nopții
adună în biserici doar bărbații somnului din clopot
deschide o ferestră și nu chema în ajutor din frigul sorții
lumina răstignită-n crucea-cestei înfloriri de zgomot

e primăvara unor chiar străine grele și aprinse depărtări
fierarul din grădina ochiului ce mă cuprinde suflă rece
plătită prost cu ziua inima din piept numără nori
mor o secundă ea din tăcerea morții mele plouă zece