Singur pe pod.
Apa mă ispitește cu piruetele ei
de dansatoare îmbrăcată în cioburi de oglinzi.
Reflectă și înghite totul cu aceeași poftă.
Uneori aud sunete albe, îndepărtate,
de sirenă. De teamă, devin eu însumi catarg.
Moartea mă îmbie cu gesturi largi de dirijor
exilat pe un ghețar în nesfîrșită plutire.
O privesc cu falsă indiferență
ca și cum aș împărți mărgele colorate unor sălbatici
pe insula abia descoperită unde, sigur,
e îngropată o comoară.