Aerul a înfrunzit în copacul luminii
colonizat cu sunete eterogene
își vâră în marsupiu copilul vânt
și sare de la un om la altul
ziua dârdâie pe trotuare
un câine o mușcă
de durere plânge
și brusc începe să plouă
mă încearcă un dor sadic
de-a mă ciopli în piele
să devin statuie din oase albe
sfărâmată la prima adiere a plânsului
din boabele strivite ale negrului
răsucit în interior în volute descendente
îmi fac o cafea espresso
pe care o îndulcesc cu zahărul iubirii albe
m-am tăiat în unghiuri ascuțite
mi-am crestat epiderma vieții
și din ea s-au scurs morții lichefiați
o secantă mă desparte în două
o parte exterioară filtrând realitatea
și una interioară zvâcnind în cadența emoțiilor.