fiecare zi merită să rămână cu o cârpă în dinți
când mușc, când vorbești despre locuri în care nu mai
încap, e o simbioză transparentă a corpurilor
drumurile duc descrescător spre terapia cu fructe
adică-ți întind vasul mare și tu iei, rupi frunzele
mâinilor și te ascunzi în fructul abia deschis
numai să nu te vadă paznicul fără voce, un paznic
tăiat cu foarfeca din cartea de colorat, dat cu galben
care stă atent, atent până când merele din grădină
nu mai au viermi și poți aștepta în voie, nu-ți mai roade
carnea
niciun
dușman. un lucru e sigur, dușmanii au chei potrivite
ochii sunt în ajutorul lor, vopseaua sau noroiul
de pe fața noastră nu e de la cățăratul pe trunchi
frica ne împinge, ne saltă pe vrej, deasupra, ziua
ajunge să fie o casă cu multe etaje, fiecare
locuit de femei care râd întruna, mănâncă resturile
de la masa noastră apoi ne târăsc în camere răcoroase

marta
nu știe să se agațe de mine, ea vede toate lucrurile
din interior, din sâmbure, ea strânge cu furie golul
prin care trec sudori, cuvinte, uneori
prin zăpada dimineții, mi se pare că e
doar o depărtare
mă lasă genunchii și, în cădere, mă agăț de ea
de râsul cu atâtea fețe, de un fel de ură ce stă
în hainele ei și tace, scrîșnește
până într-o zi
când niciunul nu vom mai avea ce face

rust
o expresie nu ține mai mult decât un film de scurt metraj
fața ta e o pânză și dacă nu se vede textura
mă gândesc că nu te deșiri
nici chiar expresia de-acum nu se topește
ochii nu îmbătrânesc, un tremur îi duce
într-un colț
ca un păianjen din care simțim că facem parte