Alunec de multă vreme
în iubire
de parcă Dumnezeu
ar fi întocmit pentru mine
o pârtie de schi nesfârșită
de parcă m-ar fi împins
de la spate
și mi-ar fi spus: du-te
ca și când nu mi-aș fi întors
privirea către El
întrebând: cât, Doamne?
până unde?
și El n-ar fi tăcut
și nu s-ar fi aplecat
să-mi ridice fularul căzut
nu l-ar fi băgat mototolit
în buzunar
nu mi-ar fi șters
urmele șovăitoare
cu tălpile bocancilor Săi
preasfinți
murmurând în barbă
ceva despre drum
despre trenuri
și despre dunga
orizontului

Cad adesea
și mi-e frig
și-mi apăs mâinile
peste genunchii răniți
Dumnezeu mă aude
și scutură fularul roșu
ca nu cumva
semănându-mi tristețea
în zăpadă
să rătăcesc
drumul