el trăiește cu impresia că-mi face plăcere să beau cafeaua făcută de el.
niciodată nu pune destul zahăr și-o face mai amară decât gustul
pe care mi-l lasă în gură după ce-și strecoară limba,
tentacul umed de poftă în gâtul meu.
ar vrea să se-ntindă până-n stomac bănuiesc, își impinge sufletul
pe gura mea, cu forță de menghine sunt strânsă între el și restul
personalităților lui.

nu-mi prinde bine să-l văd în fiecare zi, prind pică pe el și pe
personalitățile lui, în scenarii bolnave vreau să-l răstignesc,
așa nevinovat și bovin.
nasol e că în absența lui și a personalităților lui, pierd punctul de referință,
mai rău ca un titirez dau ture-n jurul casei, străzii, lumii, Soarelui, fără să
mă pot opri. dacă nu este el n-am cum să mă opresc, de-ar fi el aș știi să fiu
departe de el.
trebuie să-l văd pentru a calcula minuțios coordonatele poziției
“departe de el”.
deci el trebuie să fie, ca eu să fiu…
departe de el și personalitățile lui.