Când mă dor brațele de preamultul nespusului
îmi las sufletul să rătăcească prin poienile tale
pline de cerbi.
Sunt atunci mâna și arcul și săgeata
vânătorului orb,
sunt ochiul și lacrima și spaima de a ucide
trupul mândru și gol care îngenunchează
înainte de a-și da seama
că a murit,
sunt singura mea libertate absurdă.

Sunt atunci cerb.
Noroade uitate de fluturi și păpădii încă mai țes
ultima mea libertate.
Drumul pe care pășesc nu e drum,
mă încolțesc printre brazi
ochiul și lacrima.

Și dintr-o dată se face mai cer
și se face mai
soare.

Mă ridic, mă nasc, mă cunosc,
Iarba mă mângâie a recunoaștere.

Sunt atunci cerb.