A venit ăla dom'le
și râzând
parcă pentru prima oară,
m-a arătat cu degetul lui strâmb.

Era alaltăseară
și-atâta dor de casă aveam
c-am început să râd și eu
de parcă aș fi murit ultima oară.

Eram atât de aproape de râsul lui
încât priveam prin el
ca prin geamul murdar al unui tren
fixând o pasăre zburătăcind hai-hui.
Se repeta mereu...
ca un refren.

Să taci!!! Nu m-auzi bă?
Am spus să taci !!!
- urlam scârbit de-atâta râs -
Cu rasul tău-ai putea s-atragi
o fericire pe aici
iar tu știi bine că-i interzis
să ai o mulțumire, 'nțelegi?

Dar parcă înadins făcea
iar eu am înțeles atunci
că nu de mine el râdea
ci doar de sacra,
ignorantă
viață a mea.