Din spuma de poveste și nor de gând din vis, un țărm năștea o mare și-o punte de abis. Þi-am zis că posibilul și imposibilul sunt în locul albelor și negrelor din șahul clasic? Cred că cel mai simplu este să nu-mi explici și nici să nu-ți dorești nimic, să nu știi de unde vin, peste tine, bucuriile și tristețile și nici ce-ai făcut ca să le meriți... iar într-un moment să trăiești disperarea din fața dulapului cu 5 uși pe care-l deschizi și din el năvălesc toate cele bine rânduite și de tine neștiute... știi cum au apărut colțurile sferei? După câte o sărbătoare, care ținea trei zile și trei nopți... apoi o tăiam pe arătură până la prima gură de tunel și mă ascundeam sub munte, până trecea întunericul, de vedeam iarăși lumina sclipind cărbunele-n auriu, ca penele corbului... apoi ieșeam și mă întâlneam cu nălucile, cu care mergeam și spărgeam nucile și făceam cozonaci și ruladă cu mac mult... deasupra țineam întotdeauna un zar și-o sferă care-și vorbeau și noi le învățam rosturile. Prima era sfera, care și acum se rostogolește pe scară...

sfera: Din sania cu surle și zurgălăi zglobii coboară-n vis năluca și-ntreabă: tu când vii?
te-aștept în bucuria magiei de Crăciun... pe unde-mi ești iubite? eu sunt pierdută-n drum... și parcă în tăcerea-ți nu mai găsesc cuvânt... tu lași în mine golul și-l ai purtat de vânt... nici nu găsesc parfumul, uitat într-o privire... de unde să-ți dau visul... din ce, o amintire? Poate că ai puterea să-mi fluturi, la fereastră, un zâmbet și-ntr-o șoaptă să chemi iubirea noastră... de-ai ști câtă durere se lasă peste gând, ai ninge-n clipa caldă într-un sărut plăpând...

zarul: habar nu am de unde să-ți regăsesc visarea... iubita mea rămâne, înseninată, marea... de-ai fi măcar o clipă prezentă, cum e ea, aș prinde veșnicia-n sărutul tău de-o stea... aș aduna-o-n mine și aș putea să-ți dau din blânda ei lumină și visul să ți-l iau într-un azur de seară și-ngemănând cu luna, din spuma unui val să nască iar minunea...