Surâsul străveziu al toamnei
deschis la pagina 101
dintr-un roman veștejit.
Tramvaie spectrale
circulă prin limfa anotimpului
cu zgomot de oase trezite
din somn magnetic, interbelic.
E colț de stradă
reavăn de amintiri
aburind printre litere.
La fila 204,
dintre pergamente solzoase
răsar personaje ivorii,
strunind iluzii în spume
jefuind orizontul cu spade subțiri
reflectând rubiniu
o lume topită și scursă
pe geana unui înger ofilit.
Bălți viclene descântând
sori verzi de castan
revoluționând retina
și-un vânt peltic prin foi mucede
scuturând viori prăfuite dintr-un somn nervos, întrebător…
De sub cortul norilor, adânc,
raze în trepte coboară
spre punctul de incandescență
a celofanului ce a atins
punctul maxim de transparență
sub care palpită, aprinsă,
o arcă pe valuri în rătăcire…
Cu degete subțiri culeg
mărmurii piese de șah
încolțite
din pagini buretoase
și le ciocnesc în aerul plâns
unele de altele, rivale
le rotesc în curtezane piruete
le părăsesc unor rafale promițătoare,
sămânță pentru un Luxemburg
străjuit de voinice trupuri
încrestate
cu frunze sunătoare și retractile
cu ghindă otrăvitoare
cu scorburi minunate purtând căței
și fetițe cu pleoapele strânse,
ce ar albi orașul ruginit
și ar smulge văzduhului
ploi de sori adevărați,
ce ar transforma toamna asta
într-o metaforă,
streșinile astea desprinse
în retorte,
ce ar tencui pereții cu vine plesnite
ai realului
O, Doamne nimeni nu mi-a vorbit
de grădina răsărită peste noapte
la vale o pădure de blocuri
cu chiciuri pe antene
cu flori de gheață poleind intrările
cu șosele boltite
Bucureștiul de altădată
ce nume purta el
și ce conversații se duceau
de la balcoanele în acolade
miroase a ibric încins
asfaltul lucios ca o piele de șarpe
chioșcul căptușit cu celofane
pare că a luat foc
prin frecarea cu vântul
E ora la care nu sosesc tramvaiele
și văzduhul stă
ca o uriașă integramă
să fie dezlegat.