...mă voi întoarce la tine
odată cu cerul
ținut de mână
te voi săruta
în albastrul de pe el
să mă aștepți la margine
lângă nuc
sub amintirile tatei ascunse
în amărăciunea din coajă
unde jucam moara cu Mitru
cheamă-l de nu o fi plecat
să înlăture de pe mormânt scaieții
și să îndrepte crucea răpusă
de păcatul adormit pe țărână

...sigur
el cotrobăie prin cer
în fiecare zi
adună câte o stea în mănunchi
te așteaptă în stație
la autobuzul stelar
nu-ți face griji
acolo nu plouă și nu-i frig deloc
e un singur anotimp
un anotimp de suflete în care
crește un pom numit culoare
și culoarea este albul
ninge din el odată pe an
seara
vezi nu-i nici o stea pe cer
nu vine și nu pleacă nimeni
nici tu nu pleci
nu ți-ai terminat rânduiala
mai așezi câte o pernă
pe lavița din colț unde bunica
croșeta ciorapi albi ...

să nu te superi dacă
o să iau din scândura scrijelită
cu numele meu
dacă o mai fi acolo
și poza aceea cu zâmbet prelungit
în care tata
(Dumnezeu să-i ierte impulsurile
semănate în noi)
ținea între degetele noduroase
ca două nuci
copilăria
și în palmă
buricul tăiat de moașă
la nașterea mea...

ce noapte de taină!
cădeau cuvinte amorțite
și senzații
din frumusețea ei,
zicea tata...

sunt bătrân și tremur
să-mi cauți o pereche
de ciorapi albi
la oraș ninge
și frigul taie noaptea în felii
tăcerea așezată pe rană
doare fragmentat
de unde vin eu
pleacă un singur autobuz
doar unul
nu vreau să pierd dimineața așteptând

ninge haotic...
poate tata se uită la noi
ar vrea să se reîntoarcă acasă la el
să ne spună ceva
dar autobuzul nu mai pleacă

ciudat...
sângerez pe nara înghețată
azi mai devreme
ca de obicei
în seara asta
cicatricea se va albi de durere.