katiușa

era cald în mașină era întuneric lumina cădea oblic pe chipuri ca un de jet șlefuind diamante din oameni rămăseseră dinții ca niște mărgele de sticlă tăcere în toate nu știu la ce mă gîndeam probabil nu mă gîndeam la nimic pe volan mîinile șoferului mi se păreau uriașe m-am întristat de ce mîinile mele seamănă cu mîinile unui copil oprit brusc din creștere și nu seamănă cu mîinile oricărui bărbat nedumerirea a făcut loc resemnării
unii oamenii sînt poligoane de tragere în care timpul ratează ținta la milimetru

paharele zornăiau într-un colț niște țigani își acordau instrumentele da era așa cum ți-am zis tăcut și stingher într-o sală unde viața era o cravată nepotrivită de care trăgeam sufocîndu-mă o femeie subțire ca o țigară de lux mi-a cerut foc am roșit involuntar am dus mîna la piept lm-ul meu în pachet de marlboro era bine mersi alte femei își revărsau sînii într-un murmur tot mai crescut bărbații rîdeau gros în pielea lor apretată m-am așezat la o masă ca un canceros ce-i vine să urle după ultimul gram de morfină da totul era așa cum ți-am zis

apoi katiușa cînta la vioară lumea încremenise trupul ei era o vioară vibrînd nebunește la orice atingere bărbații arcuș osteniseră arome ciudate dilatau nările peste toate o lumină bolnavă împărțea lumea în umbre și și chipuri fardate mi-am imaginat repede cîțiva prieteni cu care împărțeam două felii de pîine cu unt pe care mi le-ai pregătit de dimineață m-am săturat cu atît am închis ochii am luat o piersică am zdrobit-o cu dinții am zăbovit cu sîmburele în gură ca și cum aș fi dat de miezul coapselor tale

la masa alăturată două femei se uitau la mîinile mele fără nici un inel mă adulmecau îmi venea să le strig nu vă uitați unde trebuie fruntea mea încă mai avea cutele sînilor pe care dorm seară de seară mă întrebau de ce nu vorbesc de ce sînt timid prin semne le-am explicat că am gura cusută cu șnurul pe care mi-ai legat cheia de la ușa apartamentului tău au făcut o glumă stupidă s-au scuzat s-au retras ca niște hiene așteptînd leoaica să se înfrupte din mine eu m-am gîndit doar că dacă mîinile mele ar avea un pîntec în care să crească probabil n-aș mai cere nimic de la viață

după o vreme n-am mai rezistat am ieșit afară aerul moale îmi ștergea tîmplele umede trăgeam cu sete din lm-ul meu în pachet de marlboro am scos telefonul și-am așteptat să mă suni nu știu de ce aș fi vrut să-ți spun tot despre mine într-un singur cuvînt ți-aș fi spus tot despre omul din spatele meu despre omul din spatele ochilor mei despre omul din vîrful degetelor mele

n-ai sunat am stins țigara am dus telefonul la ureche mi se părea că ascult sînul tău cum pulsează un fel de rîu în care mă chinuiam să plutesc fără să mă lovesc de vreo stîncă
mi-am scuturat capul aș fi vrut să nu mai am nici un gînd în afară de tine probabil dormeai la ora aceea mi-am închipuit că asculți da era cum ți-am zis viața asta nu era de mine ți-am promis o grămadă de lucruri ne-am pus de acord că sînt lucruri mărunte să nu-mi dau jos barba decît dacă te înțeapă ori să fac mîncare de fiecare dată cînd tu întîrzii ne-am pus de acord avem nevoie de lucruri mărunte să ne hrănească lucrurile mari sînt pentru cei care se pricep la dansuri de societate

*

45 de grade

ai coborît din autocar bronzul tău se revărsa peste blocuri
ca o femeie ce-și lepăda carnea pe străzi țiganii dădeau tîrcoale te miroseau
aveai parfum de coapse umede rîdeai
ți-ai aprins o țigară ai murdărit filtrul de ruj
apoi
m-ai întrebat dacă aici bate vîntul

nu mă gîndeam decît că n-am făcut sex de șapte luni zîmbeam pe ascuns
doar eu știam cum aș fi topit nopțile tale
lumea ar fi putut crede că e ceva în neregulă cu mine deși zilele îmi sînt înșirate
ca niște tîrfe pe o șosea de centură

m-ai întrebat cui folosește toată sinceritatea ți-am răspuns că mi s-a acrit
să tot fac pe poetul prin paturi goale tu făceai pe deșteapta dădeai la schimb
zilele tale pe niște blugi d&g care să-ți ascundă gleznele de femeie tristă

am rămas cu revolta nu-nțelegeam de ce te fardai
mai strident ca-n alte zile poate era felul tău de a spune
că vrei să dai timpul înapoi că vrei să fumezi și că nu vrei altceva decît
să-ți bronzezi viața pe ambele fețe

acum știu
bărbații sînt niște umbre ce se micșorează pe întuneric
femeile un fel de atrofiere și între ei zilele gîngurind
ca niște prunci cu fețe tumefiate

*

dry

copilul scormonea sub fusta femeilor probabil de-atunci încolțiseră
planuri despre mari cuceriri pentru vremea cînd va fi bărbat
mama făcea o cruce grăbită îi dădea peste ochi cu dosul palmei
îl trăgea de tricou în sala de așteptare

în urmă copilul tîrît ca o vită
la înjunghiere

nici nu știu de ce îți spun toate astea copilul n-a ajuns niciodată
vreun prinț de vreo cîteva ori l-au găsit dormind pe o stradă
l-au pus pe o targă l-au dus la spital și l-au lovit cu ciocănele
să vadă oare mai mișcă în el vreo ceva

și lui îi plăcea să-și imagineze că lumea-i o targă nu mă asculți
eu te las mă duc să învăț legislație rutieră poate voi fi norocos și voi intra
cu mașina într-un copac să provoc
mîntuirea și alte chestii înalte despre care mama vorbea
cu sfințenie

nu știi
cineva chiar mi-a promis că n-o să mă lase să mor
tu ai rîde important e ce pui pe masă și acum aud
rîsul tău ca o iapă cambrată sub prea multe dorințe

nu-ți face probleme copilul acela nu mai visează
formele tale și nici alți cai verzi pe pereți el nici n-a ajuns vreun bărbat
care transpiră cînd adoarme între coapsele tale
a rămas agățat într-o vîrstă de
așteptare

mai mult regretă
că n-a fost cineva lîngă el care să-i spună la anii lui
mai bine făcea turte de lut să-și hrănească frica
ori și mai bine
trebuia să se joace cu mingea
în curtea școlii

*

last drop

ne dădeam întîlnire la mijlocul somnului
debarasați de restul zilelor ca vasele de la cantina
unde număram gărgărițe din macaroanele de care ne era silă
singurul lucru bun îți spuneam mîinile noastre se căutau ca ușile cu senzori de pe la firme babane pe treptele cărora ne jucam cu cv-ul în mîna stîngă și inele în mîna dreaptă dacă se vor deschide e bine de nu e la fel oricum noi ne deschideam și intram unul într-altul
cînd aveam poftă

am stat pe marginea patului și-am vorbit o grămadă ți-am povestit cum s-a tatuat frate-miu și că nici dracu nu mai știe ce fac tu ai plîns ai crezut că zilele sînt niște cîrtițe de-ți merg toate de-andoaselea picioarele tale au ajuns marinarii lui magellan suferind
de scorbutul unei străzi cu sens unic

m-au durut toate astea ca și cum eram în pîntecul tău și creșteam
învățînd să nu spun chestii murdare între noi doi viața pute a dezamăgire de la o poștă
ne cărăm unul pe altul în spate mai bine eram sacagiii lui dumnezeu căram apă
la moara de oase

ne-am fi descurcat și cu mirosul de clei și cu salarul mic
seara am fi făcut cartofi prăjiți apoi sex apoi ne-am fi vindecat gîdilîndu-ne
unul pe altul pînă cînd adormeam

cam asta aș fi făcut
în lipsa unor lucruri mai importante

*

simulare


la fairplay nu servim oameni de oameni și pe datorie cînd le dai se bucură
cînd le ceri se supără plus că intrarea cu animale este nepermisă mi-am zis ok
am intrat nu distingeam oamenii de oameni și animalele
e o problemă care mă depășește

cristosul stătea la o masă avea ochii sticloși roșeață-n obraji barba era
vișinie mi-am zi iar a băut vișinată mută-te bă la altă masă
că joacă rapidul, i-a strigat unul fără degete la ambele mîini
docil s-a conformat eu mă gîndeam cristoșii ar trebui
să fie transparenți să vezi prin ei asta e fiecare cu al lui cum îl porți
așa îl ai

dă și tu bere și o cinzeacă mi-a făcut șmecherește cu ochiul
i-am dat în gîndul meu ziceam ți-aș da să bei cioburi pentru fiecare dată
cînd am fost cioburi băutura i se scurgea pe barbă a rîgîit mulțumit
ori semn că știa ce gîndesc

ar trebui să înserez bombănea probabil confundase cerul cu albastru tavanului
i-am spus eu acum plec de nu ești în stare pot merge cu tine mi-a făcut a lehamite
semn cu mîna
m-am dus

de ceva timp ziua nu mai are lumină și e imitația nopții

probabil cristos a rămas cu fruntea pe-o masă
în fairplay

*

tired


ssst, copilul meu emilul meu vorbim în șoaptă așa se cuvine cînd cineva pleacă eu plec lumea doarme firesc plecările sînt pîrguite doar noaptea

papucii stau lîngă ușă ca doi bătrîni ce se reazimă de o poartă scrutînd praful drumului
pe masă două felii de pîine cu unt mama le-a pregătit de cu seară ea își închipuie că merg la școală asta o face mai fericită

pășesc pe vîrfuri să nu mă împiedic în respirația ei probabil doarme probabil nu mai visează buzele ei se mișcă a zîmbet probabil n-o supără nimeni

e curios cum atunci cînd lumea cere nu putem spune nimic despre noi dar ne povestim atunci cînd nimeni nu mai ascultă

copilul meu emilul meu mai scoate o pătură și te învelește despărțirile astea lasă un frig mai pătrunzător decît orice moarte

știu că s-ar cuveni să-ți las un cadou care îți aduce aminte de mine cadouri n-am știut să fac niciodată de cînd m-am născut am fost un cadou care nu spune prea multe

ai grijă să încui ușa eu mă făceam tot timpul că uit mai ales iarna se deschidea la prima rafală de viscol tresăream bucuros poate a venit tata ori cineva important de intrat nu intra nimeni mama încuia toate așteptările mele

n-am luat prea multe bagaje eu sînt de ajuns ba chiar îmi sînt prea greu tu ai grijă să nu rămîi repetent la mate ori fizică să nu stai prea mult în oraș eu am pățit-o orașul ăsta face din tine ce vrea te deformează cînd te întorci nu te mai recunoaște nimeni nu-ți mai deschide nimeni

emilul meu așa nu se mai poate se face un an de cînd n-am mai ținut o femeie în brațe să nu rîzi de mine țineam pe ascuns în brațe copacii să nu uit cum se dezbracă femeile probabil din cauza asta mîinile mele au căpătat un fel de scoarță

o să-mi fie mai bine știu doi sau trei oameni care așteaptă să trec pe la ei o să bem ceai o să facem nopți albe spre dimineață o să le ghicesc în inele dacă și-au găsit locul ori mă vor pierde dacă nu au grijă de mine

vorbim în șoaptă emilul meu așa se cuvine la orice plecare n-are rost să trezim toată lumea cei mai mulți pleacă atunci cînd nu povestește nimeni o să am ghinion dacă plec în mijlocul zilei noaptea frigul e mai pătimaș decît orice moarte

copilul meu o să pierd trenul așa că aș face bine să mă grăbesc nu e nevoie să mă conduci nici eu nu știu unde plec probabil caut un loc unde să fiu eroul demult așteptat orașul ăsta mă deformează își face casă din așteptările mele

emilul meu te sărut am plecat mi-au înghețat mîinile pe clanța ușii nu știu dacă așa e firesc ori dacă tremurul e singura formă de viață acum te culcă nu te gîndi că e frig ăsta să fie secretul nostru

*

husky

trag fiecare zi după mine ca pe o sanie pe care dormi înfofolită în blănuri respirația ta e drumul pe care trebuie să îl urmez

cînd mi-e foame oamenii aruncă lucruri mărunte mă satur cu-atît știi foarte bine mă mulțumesc cu puțin e de ajuns un singur om care mă face să cred că sînt important

îmi vine să plîng să rîd cu poftă să mă dau de toți pereții succesiunea de stări mă contractă și mă dilată plesnesc mă topesc devin transparent ca o fereastră prin care vezi ce se întîmplă în mine

nasul meu are o dungă roșie semnul că rasa mea e credincioasă doar urmelor tale

am ochi bicolori nu spun prea multe și asta te enervează încearcă să vezi prin ochii mei lumea e o peșteră în care oamenii se joacă de-a umbra pe toți pereții

nu încerca să-mi vorbești să-mi spui ce să fac știi bine va veni o zi polară în care lucrurile mai importante vor fi greu de găsit după ce ai alergat în toate direcțiile

am obosit încearcă să încropești din aburii trupului meu o realitate eu mestec gînduri fac din ele o pastă ung tălpile zilei să-mi meargă mai bine

cînd drumul va fi pe sfîrșite o să adorm credincios ușii tale zîmbești mulțumită secretul tău e în siguranță cu mine

nu-ți fie frică mi-e bine noaptea sînt calm cînd e frig foarte frig așa i-a fost scris rasei mele cînd trupul coboară sub pragul înghețului urmele trecerii noastre prin lume vor fi mai vizibile

*

kimberlit

7.20 sîngele mă bufnește pe nas ca un fel de ceas deșteptător îmi spun că nu e normal sensul de curgere corectez mai puțină cafea mai mult rom mai mult whisky

infinita senzație că te împinge de la spate cineva că faci ceea ce nu vrei că mai ai puțin pînă se va rupe ceva în tine și se va revărsa peste dimineață ca un rîu ieșit din matcă

după lobul urechii există un loc secret unde stăruie degetele mele ca un păcătos preaplecat într-o grea penitență o parte din mine se trezește zîmbind cu senzația că timpul încă nu e scurs cealaltă parte ațipește din nou cu mîinile înghețate

să te simt respirînd ca și cum atingerea mea ar fi ultima gură de aer

apoi degetele coboară pe șira spinării pielea se înfioară pînă simți că vrea să se desprindă de carne și să mă urmeze ca o sclavă născută să îmbăieze trupurile bărbaților

gura stăruind pe un pîntec încordîndu-l pînă la naștere nu va gusta alți struguri gura devenind pîntec în care cuvintele se încolăcesc umede se încolăcesc febrile ca într-un fel de prăbușire unde pulsul e unica formă de viață

sînii ca o ușă întredeschisă prin care poți să vezi sîngele plămădind spasme buzele îmbrățișînd pleoapele ca un fel de sibilă prevestind următoarea explozie

trup arcuindu-se ca un pod suspendare firească între mîinile înfipte într-un tors de granit
și primul născut mușcînd sînul cu dinții de lapte

doar formele tale mă leagă de lume îmi cresc brațele ca niște copii ce se joacă de-a v-ați ascunselea prin carnea ta și jocul acesta îi face mai buni

împăcarea trupului cu absența mă face să tremur coapsele cu nume de păsări și-au luat zborul din cuiburi

*

i'll be gone till november

aș fi vrut să-ți spun că mi-e bine că în sfîrșit
am făcut pace cu ai mei cu dumnezeu și toți morții
că pot să am grijă de tine și-o să ne mutăm
într-o garsonieră unde vom scăpa de ai noștri
dumnezeu și altfel de morți
că o să dormim pe covor și n-o să conteze
ale cui sînt mîinile mele ori tălpile tale
n-o să conteze dacă sînii tăi se coc între coapsele mele
ori dacă te dor dinții pentru că am băut ceva rece

nu-mi spune nimic știu m-ai întreba ce fel de bărbat sînt
dacă am plecat de undeva și n-am ajuns nicăieri nici măcar în tine

într-un fel ai dreptate dar nu ai timp
să asculți plecările mele de cîte ori m-am rugat
ca liniile de pe șosea să fie oameni frumoși în lumina de faruri de cîte ori m-am clătinat pe holul vagoanelor cînd roțile au scrîșnit crezînd că inima se oprește

astăzi
orașul meu a fost cam ciudat îmbrăcat într-o lumină
ca albușul de ou ai fi crezut că cineva a dat foc
frunzelor moarte și-au ieșit rotocoale de fum alb am zîmbit
dacă ai fi avut în ce să crezi ăsta era semnul care-ți dă
viață

m-am întristat lumea a ieșit pe străzi
copii deveniți peste noapte bărbați ducînd la braț alți copii deveniți peste noapte femei pe trotuar cărucioare
în care gîngureau viitoarele deveniri
m-a cuprins brusc dorința să te sărut pe pîntecul unde
am pus la dospit copiii noștri ți-am promis că voi face
din orașul acesta o sală de naștere în care atunci cînd va fi timpul te voi ține de mînă emoționat și fericit
de nașterea noastră

din nou în camera mea gară în renovare patul un fel de peron pe care aștept visul cu nouă vagoane îmi doresc doar atît

o dată pe lună să mi se piardă urma să hoinăresc prin toate barurile acestui oraș să beau
cuba libre gin tonic mojito să fac din lumea asta
doi sîni uriași să beau iar pînă cînd n-o să știu
ce-i cu mine să trag de sfîrcuri mai mult în derîdere și să spun n-am făcut sex de un an dar nu asta contează
eu vreau să beau pînă cînd n-o să mai rămînă din mine decît un iz de parfum hugo boss

a doua zi după cum mă cunosc
puțin rușinat și mahmur
o să-mi cer scuze

*

bacardi breezer

astăzi e o zi bună de mers aiurea pe stradă din mine frigul mușcă felii un fel de pîine de pe care copiii au ciugulit macul tremur necontrolat dar e bine mă legăn prostește pe stradă te țin de braț oamenii se uită dar nu pot să vadă neputința lor îmbărbătează ei nu știu în zilele bune sînt atît de înalt încît femeile atîrnă de glezne ca niște clopote ce anunță iertarea cei ce nu înțeleg se mulțumesc să viseze

am învățat să zîmbesc și să nu mă întorc atunci cînd mă strigă pe nume fostele vieți acum știu ce e de făcut trebuie doar să ajung acasă tu aștepți maimuțărindu-te goală în fața oglinzii îmi dai tîrcoale ca o felină ce alăptează întrebi dacă ziua mea a fost bună apoi ceri să-ți spun ceva vesel ori ceva șoptit îți voi zice atunci că oamenii sînt niște nuci care poartă în ei miezul altora și nu trebuie decît să prinzi anotimpul cînd se lasă gustați

știu că mi-ai asculta toate nimicurile eu aș face la fel uneori o să întrebi de polisemantismele verbului a face o să explici că asta e tema la gramatică a copiilor noștri eu am să fac pe nervosul pentru că nu le știu pe toate

după cum ți-am zis e o zi bună de mers fără țintă pe străzi oamenii se uită zîmbind își spun a ieșit la plimbare cel care inventează realități cel care își închipuie că bea toate cokteilurile într-un fel așa e de aproape un an nu am pus alcool în gură de aproape un an cred că lumina e doar o plasmă pe care o modelez ca să-mi fac mie piele

de cîteva ori am murit în gînd ori mi-am dorit să mai am puțin de trăit număram degetele să văd pentru cine contez după cum știi degetele sînt pretenii mei din copilărie prietenii mei cei mai buni le-am cîntat la nuntă le-am ținut cuvintele-n brațe tot ce-am vrut a fost la sfîrșitul zilei să am cu cine bea un pahar de bacardi

nu-ți spun dacă e bine sau rău de multe ori sînt nesigur după unii pînă acum ar fi trebuit să am casă mașină și alte lucruri care mă fac bărbat oricum trebuie să mă știi tot ficare cută fiecare îngheț eu încă mă joc de-a v-ați ascunselea cu erorile mele bineînțeles nu mă vor găsi pentru că sînt ascuns în coapsele tale

*

old's nick pub

cîteva lucruri pe care le facem împreună

dansăm prin cameră eu
rușinat că nu-mi ies pașii aerul intră-n travaliu
naște potrivire perfectă de trupuri
zîmbești
sînt înalt atît cît îți trebuie

te strecori
prin frunzele umede pleci ochii a vină ești murdară-n genunchi
te cert
la ureche îmi spui secretul tău cel mai de preț

ești un copil scotocești prin toate cotloanele e normal să te murdărești

îți spăl sînii și părul te șterg cu pielea mea
trupul tău cabrîndu-se e pulsul care-mi dă viață

facem planuri de nuntă pe cine vom invita cum ne vom îmbrăca
petrecerea o s-o ținem într-un cort vom servi invitații cu happy hyppo

ne amețim cu bacardi orange învățăm amîndoi adunarea căderea înmulțirea despărțirea
și alte dureri facem pe grozavii cu cicatricile noastre

eu îți arăt urma lăsată de tata cînd m-a ținut o noapte întreagă în beci
tu te strîngi în jurul meu mă zidești
sînt
ana înălțărilor tale

ți-e bine

știu că ți-e bine

lucruri pe care le fac așteptîndu-te

așez palmele în fel și chip proiectez casa în care ne vom crește cei trei copii
bineînțeles nu voi fuma de față cu ei

mă uit la ceas ai ieșit de la muncă gătesc
pulpe de pui dezosate și cartofi prăjiți
descumpănit
pun masa în sufragerie ori mîncăm la televizor

pînă vii mi se face foame iau locurile comune și mă hrănesc
mi-e de-ajuns

n-am nici un gînd bărbații nu plîng dacă îi doare ceva
barbații plîng pentru că nu îi doare nimic
aș urla dar n-aude nimeni
urletul meu nu încape în gît
iese prin stern

ți-am promis că n-o să mai port șapcă deși mi-e frică de oameni
cînd merg pe stradă se uită ciudat
în lipsa ta sînt un un șchiop sînt un ciung oameni ca noi merg pe străzi
separate

încă o noapte cu lumina aprinsă înca o zi în care
viața e doar o formă a neputinței

*

the fog

am învățat să vorbesc doar dacă e ceva important
uite
m-am înrolat în legiunile tale

mi-e tot mai greu să rezist mi-a crăpat pielea
ai ieșit prin toți porii nu mă doare nimic

doar o moleșeală plăcută ca atunci cînd mori de hipotermie

ieri a fost o ceață cumplită ai fi crezut
că orașul meu alăptează ori că te sufoci la prima gură de aer

cumva în siguranță

orbecăiam ca un motan chior
știi tu
motanul acela pe care l-ai luat în brațe în fața chioșcului
te-am certat că nu voiai să-i dai drumul vînzătoarea ne credea
niște hoți versați

în seara aia te-am mai certat pentru că îți roteai brațele ca o morișcă
te jucai de-a elicopterul
te-ai urcat pe scena din centru
și-ai dansat pentru mine

poate
am simți altfel dacă am ști că lucrurile mărunte sunt doar semințe
din care vor încolți lucruri mai importante

am ajuns la semafor
voiam să merg pe un drum lăturalnic m-am răzgîndit
capul sus pieptu-nainte privește
oamenii-n ochi
exact așa cum ai zis

am aprins o țigară mi-am imaginat că ne plimbam de mînă cu cei trei copii
am promis că nu fumez de față cu ei
am stins-o

la biserică adorație cristos rege
dumnezeu n-avea ce să-mi spună nici eu lui
am plecat

mama lucrează în bucătărie o ajut
fac tabele cu legile lui Mendel acum pot să-ți spun
dacă vom avea gemeni sau nu

tot restul zilei am stat cu tine știi asta
după felul în care respir

m-am convins

nu e nevoie să strig dacă ești lîngă mine

oamenii au nevoie de nume doar cînd lipsesc

*

pay my due

am învățat un lucru extrem de simplu: nici o zi nu se sfârșește așa cum începe.

dimineața mă trezesc într-un soi de neliniște pe care unii o numesc viață. îmi aranjez oasele în poziție de așteptare. când sângele începe să se răcească mă îmbărbătezi. vocea ta ține loc de perfuzie pentru timpanele mele și-așa rătăcite. lumea capătă formă ușor țuguiată. ca bombeurile unor pantofi prăfuiți.

bucuria nu durează mult. mi-aduc aminte că vine amiaza și vei pleca. se va lăsa o tăcere care mă face să par un cristos coborât de pe cruce. un cristos într-o garsonieră de piatră. oare la ce s-o fi gândit atunci?

daily routine: câteva tabele pentru mama, o cafea dulce, prea dulce, tuturor le spun că e mai energizantă așa, apoi exerciții de echilibru. încercăm să ne păstrăm firescul când traversăm cu brațele întinse cordonul ombilical ce ne leagă. în rest fericiri mărunte urmate de eșecuri mărunte.

câteodată îmi doresc să aud tot ceea ce gândesc oamenii. mi-ai spune că n-aș face față, eu te-aș contrazice. știi că nu-mi place să fiu singur. poate așa o să descopăr prieteni noi.

nu știu dacă e de bine sau e de rău. de la o vreme am început să uit nume pe care am promis că n-o să le uit niciodată.

mi-e peste putință să înțeleg de ce oamenii se spovedesc numai noaptea. de parcă în timpul zilei ar fugi de ei înșiși cumva speriați că sunt oameni iar seara trag linii și fac bilanțuri. important e să se adune.

uneori cred că a fi om înseamnă să te dilați. o șină de cale ferată se contractă la frig. se dilată cînd e arșiță. după o vreme o înlocuim. probabil carnea e mai rezistentă la schimbări decât orice metal. până acum ar fi trebuit să fim demult nisip. eu cred că așa e și moartea. ea vine când ne-am săturat să ne dilatăm și să ne contractăm. ea vine când nu mai rămâne nimic din noi. într-un fel e mai bine.

cel mai mult îmi place să fiu robinsoe crusoe. încep fiecare zi cu gândul că n-am de niciunele. apoi inventez. un job, o familie, unelte. altceva nu-mi trebuie. câteodată, când vorbești cu mine, îmi vine să scot limba trecătorilor și să le fac în ciudă.

de multe ori adorm îmbrăcat în pielea mea de robinson crusoe într-o încercare naivă de a prelungi ziua. de a ști unde-am rămas și ce am de făcut. curios nu vreau să mă salveze nimeni.

mai vorbim luni ok?