(POEM RECITAT LA COMEMORAREA A 20 DE ANI DE LA TRECEREA IN ETERNITATE A FILOZOFULUI ROMAN CONSTANTIN NOICA, LA MORMANTUL DE LA SCHITUL PALTINIIS)

I
Sori de abanos
Imprăștiau funingine în văzduh,
Biserici se surpau
Sub bătaia aripilor de oțel.
Ale îngerului morții.
Sacerdoții purtau botnițe de plumb,
Și înțelepților li se tăia limba,
Copiii iși dădeau sufletul
În așteptarea pâinii,
Și părinții tremurau înghețați,
Acoperindu-și cu rușine
Pustulele roșii,
Brațele mâncate
De lepra de la Rasărit.
Călăii băteau cu putere pe tobe
Să acopere strigătul robiilor,
Urletul sângelui spumegând
Din hecatombele timpului.
Numai el, criminalul noetic,
Sutor Augustus,
Rânjea printre osanale.
Era vremea devenirii întru neființă.
II
Într-o dimineată,
Pe când îngerii-și scăldau aripile
În lumină
Dumnezeu chemă un arhanghel
Si-i zise:
„Am văzut Sodogomora din Carpați
Spiritul în doliu.
Caută-l pe robul meu Constantin
Si urcă-l în munte,
Căci Eu nu grăiesc muritorilor
Decât pe vărfurile eterate
Unde odihnesc aquilele albastre.
Am șezut în Horeb,
În Sinai și pe Tabor,
Voi coborî acum la Păltiniș ”.
III
Printre paltini înalți
Si miros de rășină,
Își face loc o umbră pleșuvă
Cu nas aquilin și sânge elen,
Purtând în spinare
Evangheliile întrebătorilor.
IV
Tufele se prefăcură în condeie
Si roua în cerneală.
Șoimii își smulgeau penele
Si-l îmbiau să scrie.
Un vârtej se iscă în eter.
Pe funii de aur
Coborau înteleptii Eladei
Și filosofii teutoni.
Concepte se încrucișau
Ca niște săbii de foc,
Fulgerele se arcuiau
Printre multiplii și câtimi
Raze scânteiau din trupul Unului.
În noaptea rece,
Platon și Hegel, se imbrătișară
Sub privirile eonilor.
Atunci Dumnezeu scăpă un surâs.
Iar la Păltiniș începu
Banchetul devenirii întru Ființă.
V
Într-o zi, împovărat de gânduri,
Înteleptul pleșuv
Adormi la umbra schitului.
Cu capul pe tomuri
Și nu se mai trezi.
O undă seismică
Se desprinde din Golgota,
Copacii din grădina lui Akademos
Se prăbușesc,
Se răstignesc cifrele
În tratatele de logică,
Curg râuri de cerneală
Din rănile terțului exclus.
Katholita a înmuiat
Coarnele cerbilor,
Și cetina brazilor s-a uscat.
Huruie ca din mii de mori
Funebre simfonii de granit.
Numai cârtițele upanișează
Despre agonia universalelor.
Vântul înconvoaie
Lujerele de fier ale paltinilor.
Păsările s-au înșurubat în stânci
Ca-n imense fluiere de piatră.
Timpul își unește capetele
Înaintea tronului Eternității.
Unde ești Sămădăule?
Ai emigrat de pe Terra
Printre constelații
Pentru a ne veghea coacerea,
Dansul pe sârmă al omului
Ce trebuie depășit.
Odihnește-te vedere!
Legănată de semințele facerii
Ce-ai șoptit în timpanele surzilor,
Cântecul neauzit al luminii,
Pulsația de aur a Cuvântului
În trupul împrimăvărat al Materiei!
Odihnește-te planând în rotații cerești
Până la Înfricoșătoarea Judecată a Sofiei!
Când Logosul va lăsa să cadă
Lumina peste sisteme,
Când El, Feciorul Ființei,
Judecătorul judecat,
Ne va sufla cenușa
Prin găurile de vierme
Ale istoriei,
Spre imperiul sorilor îmbrațișați.

VASILE CHIRA,
PÃLTINIȘ, 4 DECEMBRIE 2007.