Orfeu încearcă să înnoade strunele rupte
ale vechii sale lire. Dar sunetele
nu mai tremură ca altădată
în aer. Acum zbiară, tropotesc, se îmbrâncesc
și aleargă de colo-colo, certându-se.

Plânge acum bietul Orfeu și sub el
plânge bolovanul pe care s-a așezat.
Vântul suspină și cerul albastru
lăcrimează.
"-Ce-i aici, un cenaclu al tristeții,
de plângeți toți?", strigă mirat Tatăl zeilor.
"-Strunele astea rupte și înnodate nu sunt bune la nimic!
Aruncă-le!"
"-Dar, stăpâne, dacă le arunc, așa stricate cun sunt,
eu rămân cu un glas mai puțin.
Și fără glasul acesta - mor!"
Și ca dovadă, se întinde pe jos și
se lasă să moară; doar ca să demonstreze
că are dreptate.
"-Ridică-te, mortule viu!"
Porunca e aspră și Orfeu se ridică.
"-Așa... Acum fii atent: arta cere sacrificii
așa că e o singură soluție. O să doară însă."
"-Orice!", strigă bietul Orfeu.
"-Ai să rămâi fără voce în trup!"
"-Orice!", strigă Orfeu iarăși.
"-Bine. Taie-ți gâtul, scoate-ți corzile vocale
și pune-le lirei!"
"-Orice!", strigă Orfeu pentru a treia oară.
Și face întocmai. Dar vai!
Tatăl zeilor n-a cântărit în decizia sa
faptul că aedul cel trist e muritor... Și acum
Orfeu se stinge sub ochii îngroziți ai nimfelor
iar lira sa oricum nu mai e bună la nimic
căci corzile vocale știu să repete neîncetat, nemelodios,
doar un jalnic
"-Orice!...Orice!...Orice!"...