de când se construiesc în mine
poduri
îmi simt fața goală atât
de goală
încât sunt nevoită să
mimez o sufocare ca să-mi găsesc
conturul ochilor aș putea
chiar
să plâng
spre interior să-mi inund
picioarele atunci mâna ta
înfiptă
în coapsa mea dreaptă ar fi
o epavă scufundată de greutatea
tuturor lucrurilor
pe care nu ți le-am spus și
simt că uzez sentimentul ăsta plimbându-l
prin vene izbindu-l de coaste
ca pe ceva ce
aș vrea să lase urme în toate colțurile mele

tu
nu știi că de atunci
vertebrele mele au rămas
îmbrățișate
în sâni mi s-a ascuns
tot
timpul
dintre noi