Frunzele cad, șoptind către soare,
Un cântec vechi, care încă mă doare,
Le strig, nu-mi răspund, poate nu mă aud,
Plutesc spre pământ, visătoare, dansând.

Vântul le poartă, unde vrea el, pe cărări,
Pașii noștri, le sting cântecul de mii de ori,
Se prefac în pământ șoptind același cântec,
Care mă doare la fel, ca un vechi descântec.

Frunzelor! cântecul vostru nu moare,
El e cântecul toamnei amare și reci,
Pe care-am întâlnit-o pe poteci, și-am cântat,
Și eu același cântec, la fel de frumos și ciudat.