ca să pot înota zile în șir în solzii ei
de cameleon furișat printre stirpele grădinii atent păzite
fără să mă satur să o strivesc ingenuu între coapse
am planat deasupra anatomiei sale curbate
cu toate planetele sistemului meu solitar
nu mi-am schimbat culoarea precum șopârla
nu mi-am încolăcit victima
cu viclenia talleyrandiană a șarpelui
nu m-a auzit nimeni mârîind cu crocodilii alunecoși
și nici nu mi-am intimidat adversarii
arătându-le teritoriile mele din Lună

fără să întreb pe nimeni
m-am trezit rupând o creangă dintr-un tei bătrân
și i-am ascuns-o seara sub pernă
a doua zi a venit direct spre mine
rotindu-și în pământ călcîiele nerăbdătoare de drum
m-a luat cu ea prin pădurile ei
departe de amintirile nemărturisite
am văzut orașul de sus
am privit pentru prima dată cerul de jos
apoi ne-am uitat privirile unul în celălalt

la urmă ne-am despărțit
eu cu căile mele lactee
ea cu ierburile amare ale pământului
serile cu lună nouă mai trec pe la căpătîiul ei
înoptat în pernele moi ale viitorului
și o ating cu câte o teamă de despărțire
ea nu mă simte
așa că pot multă vreme să o iubesc în apele oglinzii
ca un crocodil flămând
ca un șarpe încolăcit între sânii dezgoliți de lumină
mereu în alte culori
mereu înfrângându-mi adversarii din vis

dimineața nu mai sunt de găsit
pentru că de fiecare dată dimineața
iubirea mea
află că trebuie să zboare