Grămezi de gunoi, diamante, umbre, sinele-mi e benă,
gunoier îmi sunt, răscolind mormanul lucrurilor sterpe,
cu un băț hai-hui, mă îndemn agale să fiu Eutherpe
și să cânt neantul, care mă înalță, tot mai jos spre Gheenă.

Nu mă-ndur s-arunc nici un gând, sacru sau drăcesc,
când voi mai avea voie de la zeu, să adun recolte, ce au fost,
când voi mai putea să-mi revendic iar, multe fără rost,
toate ale mele, (viața-i simplu ou pe care-l clocesc)?

Simt că mă scufund printre piramide, fețe, știri,
ce mă mai susține, sus pe coaja lor când, de am un lanț,
nu-l pot agăța de fuior și ceață, iarbă de pe șanț,
bătută de vânt, cum pot trece-un cui doar prin amintiri?

Nu pot prinde-n laț grămezi de gunoi, diamante, fețe
fără orificii nu m-agăț, zeul nu mai vrea, iar să mă răsfețe