Te văd ca-ntr-o icoană, frumoasă și senină,
Te-aud și-ți simt privirea – văpaie de lumină –
Tu împrumuți naturii din haina ta divină
Și țeși nenumărate vise,
Privirea ți se pierde țintind în depărtare
Idealuri neatinse și culmi scânteietoare
Și câte vezi aievea pe-o margine de zare –
Dar câte porți îți sunt închise !

Te lupți cu cruda viață, dușmana ta de moarte,
Dar stai încrezătoare în fața crudei soarte –
Și-o geană de lumină destul e să te poarte
În lumea ta de mult visată.
Tu iei în piept genunea și treci prin ea, vestală
Și birui seculara a lumii aspră școală
Și avântate gânduri în tine se răscoală –
Și-o inimă-i descătușată.

Și steaua ta se-nalță spre-a cerului tărie
Croindu-și drum spre nouri prin bolta sinilie
Și-n urma ei rămâne mizeră și pustie
Genunea-n flăcări mistuită ;
Tu crești și iei proporții, voința ta-i titană,
Te vezi zeiță-n ceruri, stăpână pe-o coroană,
Chiar timpul se oprește la semnul tău din goană –
Și lumea ta-i deslănțuită.

Senină-ntotdeauna, tânjind spre fericire,
Privești spre zarea largă și crezi în izbăvire
Și-ntreaga ta ființă și-ntreaga ta simțire
Visează noua dimineață ;
Iar lumea mult visată mereu e mai aproape,
O vezi, o simți și-o cauți, o porți mereu sub pleoape,
Ca lumea ta reală, meschină, s-o îngroape,
Și-atunci începi o nouă viață.