Pe o temă de
Valeriu Sofronie



„Tu spui” – aroma sfințeniei tale-i un drog, iar vorba-ți e spusă-n amurg –
„nu vă închideți inima”. Eu te primesc în tot ce-i al meu; toate curg
„în grădini”, Ghetsemanii primesc vorba-ți din spirit culeasă. Numai noi
„grăbiți noi, ieșim cu sărutul” – atât doar știm să facem. Suntem ploi,
„în întâmpinarea ta”, suntem doi.

„Tu nu vezi și iar zici” – spusele tale-s biblice rosturi, prin pântece scrise –
„să nu binecuvântați decât pruncii”, în palme divine sunt pântece prinse
„și izvoarele” urcă spre Tine. Tu ești ceea ce vrem să fim, fără zei,
„dar noi ne-am pierdut al treilea ochi” și-un deochi ne-a făcut doar atei
„și rătăcim în istorii” de-atunci; prin lunci rătăcim, departe de zei, fără ei.

„La urmă ne arăți ceva scris” – vorba-ți rămâne înscrisă pe veci în condei –
„dezbrăcați-vă cuvintele de teamă” clamează spiritul Tău, ascultați voi chaldei:
„Ea mai are puțin” – de frica de timp, voi chaldei nu vă temeți, de aceea-i în lume Iisus
„și-o să-și piardă iar duhul între voi”; dezlipiți de Pământ , voi să fiți iarăși sus.

„cu bice grele” cuvintele Lui mână din noi un Paradis pângărit
„noi ne mânăm turmele în mare” , suflete duse la tăiere. Un mit ?