Străbăteam imensul și înfloritul
deșert al iubirii
alături de Ea,
sub puternicul Soare
al autosugestiei mele.
Și deodată, am simțit
cum mă afund într-un val
de nisipuri mișcătoare,
singur, căci, curios,
Ea pășea tot înainte,
nestingherită
și nici nu observa măcar tragedia mea…
M-am afundat până la gât
în capcana nisipurilor mișcătoare,
iar pe deasupra mea au început
să treacă norii speranțelor
întunecîndu-mi vederea minții
și mă pomenii la un pas de moarte
în imensul deșert al iubirii…
Dar dinspre miazănoapte,
mi-a venit în ajutor Vântul cel Bun
care a spulberat norii
redându-mi vederea minții
și m-a salvat,
spunându-mi cu glas de tunet :
“Ferește-te de nisipurile mișcătoare
din deșertul Iubirii,
drumețule rătăcitor,
căci ele îi înghit pe străini !”