Ah, cât de pustietoare e arșița
Care mă terorizează sub dogoarea
Soarelui din mine !
Am sădit păduri de sentimente,
Întinderi nesfârșite de iluzii,
Unele găsite doar
Cu truda sufletului
Și udate cu sudoarea minții,
Dar Soarele meu întors
Le-a ars pe toate,
Prefăcându-le în pustiu.
Nu găsesc nici un refugiu,
Nici un izvor sau o umbră
De care să mă sprijin
Sau de care să mi se agațe sufletul.
Totuși, după multă stăruință,
Găsesc umbra mea,
Puternică și odihnitoare
Și vreau să mă adăpostesc în ea
De arșița Soarelui ;
Dar, vai ! umbra mea are
Doar un singur loc
Pe care ți l-am rezervat ție, iubito,
Iar eu voi sta în umbra ta…
Însă tu nu ai nici o umbră
Sub puternicul Soare al Iubirii mele,
Cum de nu am văzut până acum ?…
Și va trebui să suport la nesfârșit
Arșița distrugătoare din mine
Până la Judecata de Apoi,
Când se va face dreptate
Și vom căpăta și noi
O umbră de două locuri…