De ce mă lași să plec când inima mi-e tristă
Și-aripile-mi atârnă pe umeri, ca povară?
Fantasmele tăcerii îmi tulbură privirea
Și umbre-ntunecate vin de mă-nconjoară.

De ce mă lași, în suflet cu spini, să plec în noapte
Să rătăcesc pe cale, cu pașii tot mai grei?
Credeam că-mi simți durerea și zbuciumul din suflet
Și vei lua povara umerilor mei.

Și dacă-n noaptea asta, îngerul durerii,
Ar fi venit la mine, să-mi ia sufletul vamă,
Plecam învăluită-n tristețea despărțirii
Cu ochi umbriți de neguri și gust amar de teamă.

Iubirea mea, știu bine că-ți sunt atât de dragă
Și totuși, vadul nopții l-am trecut în suspine.
Nu mă lăsa iubite nicicând să mai plec tristă,
Căci nu știu niciodată, de va mai fi un mâine!