Naiv ea a pornit în lume,
Prea sus plutea de micul univers,
Ne-nfricoșata fată, neștiutoare-n multe,
Mult încrezută-n sine,
S-a-mpiedicat din mers.

Iubirea o pândea de multă vreme,
Dar cunoștea a se feri,
Când se plimba pe lânga ea hiena
Ea o strângea de gât, de alții o trânti.

Odată fiara o găsi sleită,
Cu colți-n pieptu-i se izbi,
Prinsă-n capcană, beata copilă,
S-a-ndrăgostit de-un tată cum că i-ar veni.

Ea nici că mai știa ce e cu dânsa,
Și nici nu auzea de lumea ce-o vorbea,
Inelul ce-l unea pe el cu alta
N-ampiedicat-o a-l visa.

Atunci, întâia oara a simțit durerea,
Un fulger crunt de corpu-i se lovi,
Rozul din aer, amestecat cu negru,
I-a tulburat vederea, s-a-mbolnăvit.

Nu culegea ce viața îi oferă,
Nu profita în drumul ce-l trecea,
Nu banii altor îi dădeau puterea,
De dragul lui mai exista.

El, bărbat frumos, plin de putere,
Cu geste tandre, suflet de copil,
Cam amețit de frumusețea fetei
Câtva din timp i-a oferit.

Dar timpul pentru ea era problema,
Ce mult plângea în ultimul minut,
Din amorțeală și indiferență
Ea prea târziu l-a cunoscut.

Deci, urma doar să-l viseze,
Peste-al său drum a-l regreta,
Nu mai plângea păcatul că-l gustase,
Plângea de-un dor, a-l repeta.

*******************************

Și zi și noapte plutea gerul,
In ceață neagră a pătruns,
Vroia să cadă-n nesimțire
Ca să nu simtă tot ce-a vrut.

Indrăgostită, singuratică și tristă
Ea a decis să lupte-n al său pas,
Din mersul greu ea se opriră
Spre calea dreaptă a-l uita.

De ce s-asculte tot ce-i palid?
De ce s-arunce tot ce-i viu?
Dacă iubirea e un viciu,
De ce o-ndeamnă a trăi?