poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-30 | |
- Lasă-te purtat de simțuri,
Lasă-te purtat de vânt. În romanul vieții tale, Nu lipsește un cuvânt! Lasă-te mișcat de val, Lăsa-te udat de ploi. Într-o zi, vei înțelege - Nu vom mai fi “NOI” si “VOI”. Simte-ți idealul tău, Caută-l și-l vei găsi. Lasă-te-ncălzit de focul Inimii ce va iubi. - Luat de simțuri și de vânt, Într-un spațiu de mormânt?! A iubi sau a nu fi, În rațiunea inimii?! - Eu iți zic: privește-n față, Vei vedea al tău destin. Eu iți zic: privește-n urmă, Spre pilonii ce-l susțin. Dumnezeu a creat lumea, La-nceput, era sublimă. Dumnezeu o are-n pază-n Întuneric și lumină. Eu iți zic: deschide-ți ochii – Vei vedea ce nu se vede. Eu iți zic: ascultă-mi glasul, Într-o zi, vei înțelege. - Demiurg creat de mintea Sufletului făr’ de el, e-un Paradox al omenirii, În obsesia nemuririi. - Ridică-ți fruntea împietrită, Să-ți văd ochii cei de gheață, Buzele de foc uscate, Chipul tău lipsit de viață. E tristețea absolută, Un suspin fără ecou, Suferință-ndelungată Și o moarte de erou... Îți simt veșnica durere-n Astă lume fără lege... Însă totu-i un miraj! Într-o zi, vei înțelege. - Omul, o eroare a naturii, O problemă fără tema... - O eroare a naturii!? E-o creație supremă! Dumnezeu a creat omul. Din pământ suntem cu toții Și Pământul este-al nostru Și-n pământ se duc toți morții. Dumnezeu ne dă lumina, Dumnezeu ne dă ființa, Dumnezeu ne-arata calea Mântuirii și credința. Dumnezeu ne dă de toate, Dumnezeu ne-arată totul. Să-l audă cine poate! Dumnezeule, ești totul! - Suferință, boală, crimă, Foamete, război și moarte - “Dumnezeule, ești totul!” – File rupte dintr-o carte... - Mântuiește-ți al tău suflet, Păcătosule, degrabă! N-auzi al Satanei urlet, Nu-l auzi? Ia’ de te-ntreabă! Rătăcești prin întuneric, Prin pustiul vieții tale, Căutând mereu lumina, Căutând spre acea cale... Dar lumina-i-n al tău suflet – O coroan-a unui rege, În împărăția vieții – Într-o zi, vei înțelege. - Când greșeli clădește mâna-ți, Păcătoși când ochii-ți sunt, Când în foc de Iad s-ascunde Mintea inimii-ți de sfânt... Când a urii răzbunare Uită faptul de-a ierta, Iertător fie și Domnul, Răzbunarea e a ta... Lăcomia și mândria, Când în inimă-ți vor crește, Vinovat va fi Satana, Cel viclean, ce-ademenește!?... - Ispitit te simt pe tine. Calea dreaptă d-ei alege, Vei cunoaște fericirea Și atunci vei înțelege. - "Cale dreaptă"-n labirintul Vieții fără de sfârșit! Când se vor sfârși odată, Dar tu nu vei ști nimic... "A cunoaște" e prea mult În astă lume ignorantă! Când icoana vieții noastre E-o pictură dezolantă... "A-nțelege" ce înseamnă "A cunoaște" și "a ști", Alergând după răspunsuri, "Calea dreaptă" nu va fi! - Ca să știi, întreabă Cerul. Să primești răspuns de Sus, Trebuie să crezi în Tatăl, Duhul Sfânt și în Iisus. - "Dumnezeu" îl denumim noi, Dumnezeu cel bun și sfânt, Ce-a creat tot Universul, Lume-aceast-acest Pământ... Dumnezeu are răspunsul La această întrebare: “Unde, cum și ce, de când, De ce, de cât, de unde, care?” - Duhul Sfânt, pe-acest Pământ, Va coborî curând plângând... - Căci a greșit, când ne-a creat, Rostind atunci doar un cuvânt! "Pe aripile unui înger, Zburăm cu toții către cer. Să piară relele din lume, Să le vedem cum pier!" Dar "îngeri" ni s-arată nouă? Și "Cer" nu e văzduh întins – În care liber rătăcesc Ai noștri ochi – de neatins?! "În îngeri, nemurire, zbor Noi credem. Vă rugăm pe voi: Lăsați ale noastre reverii Din inimile de copii." - Să crezi în Domnul nostru Sfânt, Nu e iluzie-amăgire. Să înțelegi al Său cuvânt, E-nțelepciune... dăruire... - A oferi lui Dumnezeu O clipă doar din viața ta, Dar viața doar o clipă e, Atunci, i-o vei mai da? Se scurge clipa vieții tale, Se scurge pe-al tău chip, Precum se scurg într-o clepsidră Fire de nisip. Iar ochii tăi încețoșați Privesc, orbiți de frică, Acele fire de nisip, Nisipul care pică. Iar mintea trupul își oferă Zeului... imaginar... În care mintea-nnebunită, Fuge spre al Lui hotar. În spațiul minții, claustrat, Orbit de frica morții-ți Gonești iluzii și himere, Punând pe seama sorții. Să mori însă nu-ți e sortit, Cu toții-o vom cunoaște!... Dar viața mulți n-o vor afla Din clipa când s-or naște. Și crezi c-această clip-a vieții Este doar un început, În urma căreia trupul nostru Va ajunge un rebut!?... Din el ieșind al nostru suflet, Cu-nsușiri dumnezeiești: Nemurirea și Știința Pentru Lumile Cerești!?... Dacă zei vom fi cu toții, Veșnicia de-om cunoaște, Pentru ce-am trăit în mine?! Pentru cine ne vom naște?! Pentru ce primesc suflare Trupuri ce nu pot alege, Viața fiindu-le curmată!?... Într-o zi, voi înțelege? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate