Priveghi cu Bunicul

Eu nu știu cum te cheamă, și-ți spun Doamne –
Tu-ți pui trompeta la ureche, și asculți –
Dar nu pricepi nimic, căci sunt prea mulți
Cei ce se-ascultă, compunând doar larme –

Cu o tichie de lâniță-n cap, căutând un gând,
Bastonu-ți tremură în mână, și te-apropii
De un Eden pustiu, foșnind de rochii
De amintiri, o rugăciune, croșetând -

Din când în când, un vânt te trece, și îl tragi -
Nu mai ajungi în sanctuar, te uzi pe tine,
Și existența ți se scurge din nădragi,
Iar îngerii, amușinându-ți voia, spun: “E bine!”

Atâția oameni ai ca fii, și toți, în jur,
Munciți sunt de povara moștenirii tale,
De n-ai ceva de dat, ți-ar da, măcar, “bonjour”?
Așa, cu ochi evlavioși, se țin, si ei, de șale –

Ceva ma bun ca tine, nu-i, așa ai programat –
Pe vremea când ordinator era tot universul,
Acum, mașinăria ta de calculat s-a spart,
Și ecuația existenței tale e chiar mersul –

Și eu, ca tine sunt – un moș carcasă care
Mai are numai viața-n dânsul, ca fitil,
Mult prea meschin și econom, să fiu în stare
Nu lumânare să-ți aprind – ci, doar, să fiu copil –


Bunicule! Ce mai putere-aveam odată!
Cum îi duceam pe toți în spate, ce-am ajuns!
Þi-as povesti cum am iubit odată-o fată…
Dar dormi demult, iubind întreaga lume, pe ascuns…