în fiecare zi ne cresc unghii cât lopețile
din dosul timpanelor umbrite de noi înșine
nu auzim, smulgând bucăți de tăcere
implorând timpul să ne cruțe durerile

îngerii își ascund paloarea după felinare
fumegând doar, rostesc în șoaptă frânturi de rugă
dinții clănțănesc la fiecare cuvânt
cuvintele plăsmuiesc ce-a mai ramas întreg

din totul acela plastificat adun griji
tot mai multe, le fierb să se omogenizeze
temerile răzbat totuși până la suprafață
și rup pojghița aparent scorțoasă

e timpul să îmi dezlipesc ochii
de hârtie, metale și plastic
ca niște năzuințe de credință luterină
aprind spuză întărită pe ore și dorm