din ruga iubind icoanele în temple din zborul care tulbură cerul asupra-mi din renunțarea cutremurându-mă la primul cuvânt, din toate câte m-am îndepărtat mult în afara lor din izgonirea cea ființa-mi îndumnezeind-o anume spre a spulbera însăși ideea că exist, pregătit pentru moarte de la-nceput uimit că-ntârzie încă deprins cu bezna și uitarea ne-nduplecat în credința că numai astfel e posibil să te recunosc
te voi afla

cum nu aș alerga spre tine dacă pustiul din ființa mea nu ar fi mai întins decât spațiul real dacă fantomele de care mă izbesc nu m-ar fi prăbușit de-atâtea ori dacă din adâncul pat al morții nu aș fi auzit secretul pe care numai pietrei îl voi spune

acolo stam între coline ca niște coame de lei apărându-mă captiv al propriei sălbăticii într-o confuzie a timpurilor beat de închipuire dar nu astfel cu o amară gură plină de lacrimi prăbușit în trandafiri sub arbori în care luminau pene de îngeri
și glasul Mamei al lui Dumnezeu
care avea să se piardă în cântecul meu

ai fi putut să mai rămâi acolo să le fi spus că totul numai ți s-a părut să-i fi lăsat să creadă că-n beznă oglinda e oarbă dar te-ai întors acum stai în picioare și tremuri privind
așternutul mototolit de un înger
păcat că de atâtea ori te-ai născut în locul tău alții ar fi fost fericiți

captiv al propriei sălbăticii într-o confuzie a timpurilor beat de închipuire fără această gură amară plină de lacrimi prăbușit în trandafiri sub arbori
în care luminau pene de îngeri
acum stai în picioare și tremuri privind
așternutul mototolit de un înger

și glasul Mamei al lui Dumnezeu
care avea să se piardă în cântecul tău