drumuri pe care merg fără lumină munți de ceață
îi urc lent imaginându-mi că sunt pe vârful unei morți
mă liniștește doar chemarea ploii
și umbletul acesta verde
pe spatele oamenilor sălbăticiți prea devreme
îi plivesc de buruieni caut o troiță mă închin

tu nu ești așa strivit de norii sulfurii
încât să uiți liniștea cavernei

deschid cărări să treci dincolo de peretele muntos
în urma mea rămâne focul
adun un pumn de cenușă aleg cu grijă mirosurile
să pot duce mai departe amprentele conice ale celorlalți

zidul își rotește la nesfârșit spiritele
încerc un timp să te apăr de viperă o ascund în stern
o hrănesc din laptele mamei
așa amuțită descânt casa înaintea ochilor tăi cruzi