Domnișoară, de-ai lipsi,
Oare pentru ce-aș trăi?
M-aș trezi un hoinar pe pământ,
Nici cu-avânt și nici înfrânt-
Ieri și mâine-n astă zi.

Ștearsă urma ta de-ar fi,
O iubire-aș născoci:
Aș picta ale zilei culori,
Rupt de soare și de nori,
Ele lipsa ta ar ști.

Inima-mi de n-ai robi,
Pentru cine ar vorbi?
Ezitând, ar lăsa lângă ea
Trecătoare și-ar tăcea,
Resemnat' ar amuți.

Existența-mi, de-ai lipsi,
S-ar schimba cât ai clipi:
Ca o frunză în galben veșmânt,
Undeva dusă de vânt;
Astfel eu m-aș risipi.

Norocirea-mi, de-ai lipsi,
Cum de aș putea găsi?
Aș putea să mă fac într-alt eu,
Cert aș fi un fals mereu,
Unul, eu, n-aș reuși.

Domnișoară, de-ai lipsi,
Rătăcind cred c-aș găsi
Al creării-ți temei, al meu cost,
Germene-al iubirii-mi, rost.