Mi-e dor de nepăsarea puiului de iarbă,
zâmbind îmbrățișarea destinului să-l soarbă;
învăluit de liniștea aceea fluturândă
care doboară coasa, culcând-o ca să plângă;

dorind, fără să creadă
având, fără să ceară
privind, fără să spere
urcând, fără să calce
luând, fără să muște
cercând, făr’ să dispere

crescând sămânța pură
a lumii efemere.