poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-08 | |
Mă gândeam să m-așez în iarbă sub umbra ta.
Pe vremea aceea gândurile noastre erau mai mici, chiar și fără să le înghesui, ar fi încăput într-o cutie cu bomboane de ciocolată cu care mă amăgeai, când vroiai să te iubesc mai mult, când vroiai să-mi ascund iubirea în mai puține cuvinte... Sub umbra ta aveam timp să nu mai fiu eu, evadam uneori pe o stradă alăturată, o alee înfundată în amintiri unde copiii jucau șotron, unde stăteam pitită după niște copaci care ar fi putut fi castani, așteptând să se facă noapte, să iau șotronul cu mine și să-l duc acasă, acolo unde mai adunasem câte ceva, lucruri tăcute, inutile, stingherite de liniștea lor, nedumerite să se vadă ostatice într-un muzeu în care nu intra nimeni, poate doar tu, pe furiș, temându-te să nu strivești cu umbra ta mare lumea aceea sterilă pe care o apăram îndârjită, pe care o iubeam cum nu învățasem să te iubesc și pe tine vreodată... Pictam buline pe unghii sub umbra ta. An de an, bulinele au crescut, s-au facut mai multe, mai năbădăioase, într-o zi unghiile nu le-au mai ajuns, deși, ciudat, când au coborât de pe ele au încetat să mai fie frumoase, îmi înghițeam lacrimile rugându-le să se’ntoarcă pe mâna cu care amestecasem culori, mâna îmbătrânea, bulinele mele deveniseră curcubeu și se mirau că nu se oprește nimeni să le privească, nici nu s-ar fi putut cineva opri, bulinele mele nu aveau cer, le-am șoptit atunci că fără cer nu există curcubeu, îmi amintesc că-ți plăcea să’mi săruți glezna piciorului stâng, când vorbeam cu bulinele, îmi amintesc că vroiam să m-așez în iarbă sub umbra ta, apoi trebuie că s-a întâmplat ceva, copiii își desenau șotronul înainte, iarba creștea peste trupul pe care-l lăsasem să se odihnească, mi s-a părut o clipă că văd o umbră plecând, pe urmă n-am mai văzut nimic, auzeam vag șoaptele tale, îți simțeam parcă și parfumul pe care – oare eu ți l-am dăruit? Un greiere mă ciupește de nas, supărat că nu i-am făcut și lui, printr-atâta iarbă, cărare.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate