E o veșnicie de cand m-am înrobit
de-al vieții joc
Și fără de odihna am dansat în jurul lunii ca un nebun
cu iele amăgitoare si strigoi
Și m-am iubit
pe pat de stele cu întelepciunea luciferică

Orbit de prea mult sens mi-am încifrat simțirile
în torente de idei
Și am adormit cu zbucium, singur, in neant
mai multe morți

Cînd zorii cei fără-nceput s-au arătat
si Timpul s-a pornit să toarcă firul de destin
am așteptat inert, nici mort, nici viu

Părea ca Eu în mine mă-nfior ca un vulcan
chiar Universul s-a temut de mine-atunci
mă-năbușea atâta Dumnezeu
Am plăns iubire și m-am înveșmantat în ea

În liniștea aceea am plutit fara de Eu
asemeni unui râu ce curge neschimbat
dar tot străin
de albia care-o sapă printre stânci

Și când a început din nou să-nmugureasca
vlăstarul pomului oprit
adânc în fruntea mea,m-am strămutat
din mine, si lucid
mi-am ucis mintea.

Deschis-am aripile peste-însingurata mare,
și marea...
A-nchis ochii fiindcă străluceam prea aspru si prea viu
de printre stele ,soarele, s-a coborât
la pieptul meu
ca un copil cu nimbul obosit
să se-ncalzeasca

Doar vântul ne canta din harfe neâncetat
un cântec negrait
înmiresmat de-atata sens, ce mi-a părut
străin, pâna sa-L știu.