niciodată nu am știut ce spațiu e mai viu decât inima

înainte să închid ușa îmi amintesc
port în mine o colecție rară de constrângeri
legate bine de clavicule să simt fiecare mișcare
în timp dureros

nu pot îmbrățișa un bărbat de aer
îl caut în spatele inimii acolo unde ascuns de ochiul rău
îmi ascultă zbaterea
e ca atunci când ți-e dor atât de dor încât
netezești îndelung așternuturile fără liniște
fără să te cufunzi în golul trupului

beau în tăcere sevă de cedru stinge durerea
și nu mă mai revolt
în lanțul constrângerii am cel puțin libertatea de a veghea

nu am brațe mi s-au dat doar prelungirile inimii
cuprind bărbatul încet pe dinăuntru și îl adorm
când își deschide somnul mă așez în patul viu al copilei