Oameni ca mine întâlnesc tot mai puțin,
paharul de apă în care plutesc are gust de
banalitate, miros de spații înguste.
Niciodată nu m-am gândit ca ma pot simți
ca o străină printre cunoscuți!
săracă... printre putred de săraci!
Te privesc, zâmbesc chipului tău alb,
merg cu furia pe buze in loc de zâmbet,
caut înnebunită o salvare, un cunoscut, o amintire.
***

Sărutul nasului îmi zâmbește de pe geam.
Ard toată și nu e din cauza oboselii,ci a gândului.
Doamne, câte mâini transparente am sărutat,
cât de mult am căutat credința!...
și tubul ce-mi pătrundea în plămân
vorbea cu sufletul...
câtă durere am apropiat de mâinile mele,
de credința mea...
parcă erau foițe de soare înmuiate-n lapte.
Fețe urâcioase îmi mușcau obrajii,și buzele,
și ochii mei cei mai frumoși (aceia pe care-i
folosesc cand privesc orizontul).
Îmi plângeau mâinile și părul.
Așteptam să suni...să te văd urcând la Soare.
Așteptam să treacă timpul. Cât de naivă eram...
îmbătrâneam și eu nu făceam altceva decât să aștept.
Mai bine sa-mi plângă mâinile și părul,iar eu sa privesc orizontul.
Mai bine ai plânge tu din carnea ta, din toți mușchii tăi.
Nu puteam scrie decât durere, nu simțeam decât durere...
Învățasem să zbor, să îndemn fluturii să se aplece.
03.10.2004