Deseori plec de lângă tine cu gândul-
Mă iau după cai verzi cu frâu cu
Zăbală de os de greiere,
Asemenea unui cantonier orb-
De-alungul șinelor de cale ferată ale amintirii.

Alteori rămân cu privirea în gol
Și îngroș rândurile tăcerii-
Să se vadă cât am plecat.

Vinovată e pasărea care bate în craniu
Ca într-o coajă de ou amnezic.
Ea îmi desprinde vorbele de pe meninge
Și le îndeasă în urechi-
Le aud piuind ca pe niște puișori
De obuz galben.

În timp ce viața trece
Ca un tren siberian-
Cu șuier de șarpe în ierburi.

De la fereastra ultimului vagon
Îmi faci semne și nu înțeleg:
Cine ești să îmi sperii
Herghelia cailor verzi?