stau pe banca vieții
cu ochii pierduți
la fulgii de nori
ce se construiesc
și par a fi oglinda cerului.

ciudat, că mă privesc acum
doi ochi negri
suspendați în acel nor.
aș zice că sunt Alice
în țara minunilor
și ochii vor deveni pisică.

dar nu! ochii aceia
sunt prea frumoși
și par atât de vii,
ca două lumânări arzânde...
așa-s doar ochii tăi.

suspin, în cenușa amintirii
clipelor petrecute împreună
pe banca vieții.
și clipind îmi scapă
o lacrimă rubinie pe sub geană
acum realizez de ce ochii aceia
par ca lumânările arzânde.
tocmai pentru că ședeau candva,
sa-ți lumineze trupul mort
aflat sub o piatră gri și rece...