Te văd în sus cum fluturi
prins de un colț de soare
și cum te legeni
printre condiționări de realități și adevăruri
aritmic, ca un pendul distrat.

Privesc cum trece timpul.
Oamenii îl adună, îl ordonează serioși,
îl închid în tabele, îl îndosariază
și-l stivuiesc pe rafturi
în praf de amintiri și de uitare.
Tu nu ai timp.
Trecutul vine rostogolit din viitor,
un viitor ce vag ți-l mai aduci aminte.
Clipele nu îți curg
din ieri spre azi și mâine
ci se bălăcesc continuu în spirale,
se condensează pe-un deget
și-o buclă castanie.
Timpul este un cumul de un imens acum.

Acum smulgi inocent oceane
și apele din nori cu fulgere cu tot
și ți le verși glumeț
albastru pe sub gene
ca pe o mare farsă la tot ce-ai învățat.

Furi vieți cu nonșalanță,
boabe zemoase strânse în ciorchini,
și le strivești cu gândurile desculțe
să-ți dai la schimb neliniștea
pe frăgezimea lor.
Oamenii iau viața și o analizează
o închid în programe, o contabilizează
și încheie bilanțul pe celuloze albe
semnate, ștampilate, înregistrate
și puse deoparte între coperți rigide.

Tu iei cu tine lumea, o jucărie nouă,
o iei cu tine toată,
mizeră și frumoasă, stupidă și complexă,
și lași de gaj în urmă o singură părere
expusă într-un zâmbet
șăgalnic și mirat.