mă ascund sub pielea mea cu monograma roșie încă vizibilă
tot spitalul se clatină ca o salcie
de la o vreme sunt tratată cu un fel de tristețe înclinată spre pământ
sunt tratată bine de o boală foarte rară cu un nume mai lung decât singurătatea.

îmi vine să-mi arunc rotulele în brancardierii transpirați și mereu prea grăbiți
în brancardierii orbi ce mă cară ușor ca pe un număr tipărit în foaia de observație.
sub pătura de lână albastră pătată cu iod e un mort
sub mine e un mort care aruncă în brancardieri cu vertebrele lui de piatră.


am adormit până la urmă somnul îmi ține de sete

doctorii știu să-mi administreze nopțile
dar îmi iau de pe noptieră cele câteva ore verzi ca niște mere

au constatat că în mine tot mai crește un cireș
pe care îl taie un călău de la capătul lumii
dar el se răscolește ca un șarpe ca un sânge prea viu
poate de-aici să fie acest roșu cărnos care mă ține în viață

carotida mea are o ramură aberantă hrănită de o rădăcină fatală
despre care nu știe nimeni nimic.