ultimul adăpost l-am săpat în mers
pentru omul cu auz fin
știind că nimeni nu dă doi bani pe zilele rele
acolo îi duc mâncarea după povața sângelui
șoptindu-i
urcă deasupra rotulei
și vei afla cine îți fură fructele
el poartă noroi pe picioare și degetele încleștate
o dată pe zi iar în ochiul crud gustul de împăcare
fluierând
în urma lui nu privește nimeni
duplicitar învârte între degete ceasuri întregi
prefăcându-se că ar avea o voință liberă
mă trag mai în spate
cineva trebuie să-i facă loc întrebărilor
îmi văd copilul jucându-se în fața mamei
ea îi ascute creioanele cu umbre roșcate
chemându-l dintr-o poveste
sau poate din moartea mea
hoinărind prin cârciumi, filistin...