îmblânzeai pământul mărunțindu-l
mereu la picioarele tale.
și gâza sâcâitoare, gândul
că te îngropi în el.
sapă, sapă, icnind de oftat,
cu mintea dusă la orașul din zare,
gânduri ușoare ca femeile din cuști.

seara se lasă cu mâna pe lopată.
dimineața, tot cu mâna lopată.
în silă te trezești,
sătul de bulgări negri de sudoare.
tot mai mult simți că vrei mai mult,
și gândul zboară iar la orașul din zare.

cu un avânt nebun dezlegat,
luând dimineața de coada, o rupi
de încovoiata spinare de pământ.
pornești spre cenușiul bastion
scuipând în sân cu gânduri
strident poleite
cu multe fete ușoare
și ochiul sclipește umflat.

***

viața pe spinarea sălbatică a pământului,
mereu pe muchie de lopată,
vândută pe bezmetic trai.
un alergat în bâlci după
câte trei, toate la zece mii.
pe un altar de plastic aurit,
ochiul încă umflat de vis de beție
și bătaie pe bucăți de cuvinte.
în pahar sleios la birtul cu alură de sat,
cu timpul anesteziat, ai uitat
hârlețul credincios ce greu te-a ținut
să nu te afunzi în pământ.