Iarnă
cu tivul descusut la haină
se târăște pe alei.

Alb, prea alb
pentru bucuria din noi,
depărtare
prea mare
pentru nebunia în doi.

ÃŽmi dau drumul la ploi,
șiroind pe obraji
cu păsări aduse-napoi.

Sufletul meu ancorat
de-al tău mal,
catargul de os,
cu sirene-nnodat
în solemne zile-statui
de abanos.

E timpul sa am
naufragiul dorit,
și rugul aprins
de-un frunziÈ™
răcoros.