Învelit în plăpumi albastre, cerul bolește.
Un șir fără capăt de ciori se prelinge
Pe-a soarelui față și el din dinți le sticlește.
E ceasul șarpelui. Lumina pe-ncetul se stinge.
Șiruri negre de oameni se scurg, străzile-s pline.
Gâfâie venele urbei în afluxul de carne.
Se-ngână-acum, în glas de bârfe cristaline,
O melopee tainică, un urlet de claxoane.
O cât de bine, cât de cald în autobuze ticsite.
Și-apoi, la colț, la pâine, miroase a bucurie.
Fiecare în cutiuța lui de beton. Liniștite
Televizoarele torc. Pus-a cinstita primărie,
Pentru sclavii țigării alungați de neveste,
Pentru tineri cu ace, lumini de poveste.