Destin

Stau astăzi și mă duce gândul cu anii înapoi,
Cât de frumos putea să fie acolo-n sat la voi.
Acolo unde tu, copilă, creșteai sub soare blând,
Săltai semeață printre roze și fără nici un gând.
Acolo unde tu, mlădie, te împlineai treptat,
Ca-n basmele cu zmei și zâne, o fată de-mpărat.
Din cuibul tău în larga lume te-ai dus fără să simți
Că va veni o vreme care te va scoate din minți,
E prea mic Mureșul să poată ca să te răcorească,
Măicuța ta e prea departe ca să te ocrotească.
O primă dragoste, pierdută, te-a aruncat în valuri,
Și rea fiind ea nu merita ca să ajungi la maluri
Când malurile sunt stâncoase și dure de bazalt,
Sunt negre, reci fără chemare și cu perete-nalt.
Prin arșiță prin ploi și gânduri spre malul celălalt,
În jocul valurilor line destinul te-a purtat.
Dar până să ajungi aicea ce mult ai suferit
Cu drag te-a primit malul verde și te-a-pământenit.
Þi-a oferit o poieniță unde să ai odihnă
Din calea răutății lumii să te ascunzi în tihnă.

II

Tu ai trăit o viață într-un calvar imens,
Toți anii tinereții tale au fost lipsiți de sens.
Ai vrut să-ți faci un idol din ce n-a meritat,
Un om ce ți-a legat viața credeai că-i împărat.
Dar nu, nici nu credeai că este, doar așa ți-ai impus
Și ai dus ani și ani încoace un trai umil supus.
Din primii ani de căsnicie tot singură ai fost
Și-n urmă ani și ani de-a rândul ai dus un trai anost.
Pândind fiece licărire crezând că-ți va fi far.
Și te-ai trezit târziu acum că totul e-n zadar.
Toată strădania vieții tale n-a fost vreun folos
Și tot ce ai visat vreodată, ți-a ieșit tot pe dos:
Iubire, dans, muzică, pace, pe care le-ai visat
Cetate a gândurilor tale, brutal, s-a dărâmat.
Tot ce-ai făcut tu vreodată n-a fost apreciat
De cel care cândva pe viață credință ți-a jurat.
Tu n-ai avut cui bucuria, durerea cui s-o spui
Și-ndurerată vezi acum că ești a nimănui.
Și spune-mi tu acum iubito oare la ce mai speri?
Crezi că-ți va da ziua de mâine ce nu ți s-a dat ieri+
Când ieri a fost o zi frumoasă în care ai sperat,
Iar azi e-o zi ce nu promite cu cerul înnorat.
Un suflet rău, tiran nu-ntinde o mână de-ajutor
Du-te la cel ce te iubește și te-așteaptă cu dor.

III

Cândva cu mulți ani înainte aproape nu mai știu
La-ngemănările de ape, acolo sus pe Jiu
Era un suflet singuratic, un biet copil pierdut
În răutatea unor rude (de nu s-ar fi născut).
Crește sălbatic, ziceau unii, dar nimeni n-a pătruns
Și nici n-a încercat vreodată în sufletu-i ascuns.
De toate rudele haine a fost luat în răspăr
Și nu i s-a făcut vreodată un pic de adevăr.
Era privit cu ironie și desconsiderat,
s-a ridicat muncind, devreme, de nimeni ajutat.
A învățat să se ferească de-a lumii răutate
Și s-a maturizat devreme. Dar ce fatalitate;
În tot ce-a încercat vreodată i-a fost soarta-mpotrivă
Corabie cu pânze rupte, pe mare, în derivă.
Udat de ploi, uscat de vânturi, el totuși a păstrat
Curată-n sufletu-i, iubirea și sufletul curat;
Iubirea pentru ceva nobil, frumos, distins, măreț.
Știa să dea viață iubirii și vieții să-i dea preț
În dragoste să se înșele devreme i-a fost dat
A-ndrăgit cândva o fată ce nu l-a meritat
În mâna sorții multă vreme a fost o jucărie
Încât în urmă devenise o inimă pustie
Urând femeia ani de-a rândul și stând lâng-o femeie
Ajunse dragostea să-i fie infimă, o scânteie.
Nu mai credea, departe gândul că va trăi vreodată
Să-i fie viața împlinită de-o dragoste curată
Sfidând nemăsurat femeia el s-a închis în sine
Vorbea sarcastic fără milă chiar și unei madone.
Apoi a mai cedat oleacă s-o duc-așa-nainte.
Ce rost mai are răfuiala, femeia n-are minte!
Femeile-i provocau silă și le zâmbea sardonic
Și silit de-mprejurări vorbea bizar, laconic.
Își înăbușea amarul neîncetat în muncă
Nu era nimeni ca să-l smulgă din jalea lui adâncă
Odată însă, fără voie, surprins a tresărit
Rămase cu privirea țintă și ar fi tot privit
Da, da, văzuse o femeie ce nu avea cusur,
Ce pentru un moment îl smulse din mediul lui obscur.
Atenția-i era încordată și fremăta intens,
Convingerea de dinainte nu avea nici un sens.
Cândva demult visa să aibă exact ce a văzut
Era aievea? Sau visase? Și cine-ar fi crezut
Cu zâmbetul ca al Giocondei, privirile-i adânci,
Ar fi-mblânzit și Everestul cu-a sale aspre stânci.
Candidă, delicată, tandră, cu sufletul curat,
Văzu în ea exact femeia ce-o viață a visat
Și pasiuni, de mult uitate în suflet s-au trezit
Și s-a trezit și el deodată cu sufletu-ncălzit
Și mai trecuse-așa o vreme și o văzuse iar.
Îl obseda de-acum ideea că poate… și ea… dar
Nici nu-ndrăznea să se gândească, să o oprească, și
Ce-avea să-i spună? Cum să-nceapă, iar ea cum l-ar privi?
Va dispărea ca o nălucă, sau poate va sta-n loc?
O, de-ar avea aceleași gânduri, de unde-așa noroc.
Dar într-o zi fără de veste minunea s-a-ntâmplat
A sărutat-o lung pe mână, iar ea a acceptat
Nu și-a tras mâna a lăsat-o în mâna lui o clipă
O clipă-n care-i atinsese a dragostei aripă.
Li s-a întâlnit privirea, se priveau lung și blând
Simțeau atracție deopotrivă și-aveau același gând
Încet de-atunci se-apropiară mai mult și tot mai mult
Li se umpluse inimile de-al dragostei tumult
Și dorurile de o viață le-au stins în sărutări;
Priviri adânci, vorbe duioase și multe-mbrățișări
Dragostea le era mamă, sărutul dulce fiu
Celor ce-au fost, pe Mureș` fată, și un băiat pe Jiu
Tu să nu crezi că nu există-n viață un destin
Ce-a unit două emisfere într-un rotund divin
Vezi noi suntem jumătățile aceluiași întreg
Tu n-ai să poți nega aceasta, nici eu nu pot să neg
Noi suntem porniți din adâncuri, de unde nici nu știu
Cu mine-ai fost odată vie și eu cu tine viu
Sufletul meu în tine-a fost și-al tău a fost în mine
Și corpurile-inseparabil au fost mereu vecine.
Și-așa parcă prin nouri neguri infim mi-aduc aminte
Din Dragoste Înțelepciune am fost un corp fierbinte
Dar o ciocnire monstruoasă ne-a aruncat în neguri
Și în imensități astrale urmat-am două drumuri
Și din plutirea siderală destinul cu-a lui mână
Ne-a apropiat prin secole să fim iar împreună
Și ca trezit din somn de secoli știu vag c-am fost cu tine
Încearcă să-ți aduci aminte c-ai fost cândva cu mine
Așa a fost povestea noastră de ne iubim atât
Și de-om sta împreună veșnic, tot nu ne-ar fi urât
O dragoste atât de mare nicicând n-a existat
Și iar și iar nu-mi vine-a crede că e adevărat.

IV

Pe malul verde fiind ajunsă, nu te uita-napoi,
Romanța ta a fost prea tristă cântată din oboi.
Ascultă cântul de iubire cântat duios din gură
Ea vrea să-ți pună-n suflet miere, iubire și căldură.
Și gingășia acestui cântec ce e cântecul meu
Îți spune: tu să fi cu mine, cu tine să fiu eu
Eu dragostea ți-o dau întreagă, în mod nemăsurat
Ce cauți tu printre himere? Ce ai de căutat?
Acei ce crezi c-or să te-ajute, cine sunt, unde sunt?
Nu vezi că tu te lupți întruna cu morile de vânt
A dragostei duioasă notă de ce nu vrei s-auzi?
De ce-nadins tu vrei pe toate cu lacrimi să le uzi?
De ce nu vrei să-ntinzi o mână celui ce te-a-ndrăgit,
Nu vrei să fi tu fericită și el tot fericit.
Nu vezi c-alături sunt de tine întruna pas cu pas,
Durerea ta mă-nnebunește, mă lasă fără glas.
Aș vrea să mă închin doar ție, să părăsesc pe Crist
În schimb aș vrea să iau durerea din sufletul tău trist
Și vezi și ști că fără tine eu să trăiesc nu pot
Þi-aș da inima mea întreagă și sufletul meu tot.
Tu ști că eu dansez cu tine când tu departe ești,
Străbatem lumea împreună cât nici nu bănuiești,
Vorbesc mereu, ți-ascult porunca și te divinizez
În noapte mă gândesc la tine, iar ziua te visez.
Hai amândoi să fim doar unul, cu dor să ne unim
Și pan- la ultima suflare mereu să ne iubim
Iubirea dacă e curată ne spală de păcat
Când soarele sărută luna și ceru-i mai curat.
Vino și strânge-mă la pieptu-ți că viața grabnic trece
Dureri, jigniri de-odinioară azi să te lase rece.
Nu vezi tu câtă potrivire-i la noi parc-am fi gemeni,
Că eu îți seamăn numai ție, tu numai mie-mi semeni.
Ne potrivim în vorbe-n gânduri, la suflet și simțire
În sărutări ca nimeni alții și stăm muți de uimire.
Și nu ne vine ca să credem cum de ne-a fost sortit,
Că ne-am găsit unul pe altul și ne-am îndrăgostit.
Cristos de ne-ar zări iubirea, chiar El ne-a da povață,
Te-ar lua cu mâinile-amândouă și mi te-ar pune-n brațe.
Iar Dumnezeu de-ar fi să vadă cu ce dor ne iubim,
Ne-ar binecuvânta iubirea, fără păcat să fim.
Că zămislirea e lăsată de El pe-acest pământ
Când dragostea este curată aceasta-i lucru sfânt
Când dor cu dor, suflet cu suflet, se-adună într-un trup,
Se naște-o nouă conștiință, durerile se rup.
Apare-o nouă existență se naște noul eu
Se nasc curate două inimi ce s-or iubi mereu
Vei ști și tu ce-i fericirea, vei fi și tu-n extaz,
De mă vei asculta pe mine, la pieptu-mi de-ai să cazi.
Tot restul vieții împreună vom fi un gând și-un dor
Și cerul dragostei eterne va fi lipsit de nor.
Și nu va fi niciunde-n ceruri un lucru-atât de sfânt
Precum iubirea noastră mare pe-acest colț de pământ.