nu îmi vorbi de înțelepciune
țesuturile mele sunt încă moi
precum o pastă din care cineva
ar modela un croquis de femeie ucisă

eu nasc mereu din umbra altcuiva
din arlechini întristați și gioconde pleșuve
ventriculul drept are cireșii în floare
ventriculul stâng poartă frunzele
prinse pentru ultima oară de tălpile mamei

dimineața îmi oblojesc rănile
serile stau cumva cu genunchii la gură
arcuindu-mi axonii în triplu tulup
într-un soi de autism
cine ar ști cine sunt peste nopți?

câteodată recunosc doar conturul
buzelor ce nu-mi aparțin