Șurubul lui C. T. Popescu


Cristian Tudor Popescu este și scriitor. Nu știm câți români au citit lucrările sale. Dar, cu siguranță, milioane de oameni îl știu din articolele semnate în „Adevărul” și „Gândul”, sau din emisiunile posturilor de televiziune și radio. Personaj controversat, adulat de unii, urât de alții, scuipat și înjurat sau având la picioare admirația oamenilor, C. T. Popescu a reușit să împartă românii în două tabere. În fanii și dușmanii săi. Pentru un jurnalist care își folosește condeiul într-o epocă de pionierat în construirea unei societăți democratice, faptul constituie, fără îndoială, un succes personal. Pentru că vocea sa se face auzită. Va mai dura până când presa românească se va așeza pe făgașul normal al mass-media caracteristice unei orânduiri civilizate și prospere, în care majoritatea ziariștilor să fie doar partizanii adevărului.
Un alt succes personal al lui C. T. Popescu este crearea Clubului Român de Presă. Aflat de la constituire în fruntea acestei organizații, jurnalistul care nu a fost niciodată văzut cu zâmbetul pe buze de „pulimea” care privește la televizor – expresia a folosit-o domnia sa într-un articol publicat recent în „Gândul”, fiindu-i atribuită fostului primar al Bacăului, Dumitru Sechelariu – a țipat ca din gură de șarpe atunci când era adusă atingere libertății de exprimare. Și nu erau deloc măgulitoare expresiile cu care îi blagoslovea, de-a valma, pe președinte, guvernanți, parlamentari, oameni de afaceri. Fanii erau încântați: Cum le spui dumneata, bobocule, mai rar! Cei din tabăra adversă erau oripilați de virulența atacurilor. Majoritatea jurnalistică aprecia însă prestațiile sale, chiar dacă nu arăta public acest lucru. Era considerat vârful de lance al dreptului la liberă exprimare. Augustin Buzura, unul dintre scriitorii și jurnaliștii de marcă ai României, spunea despre C. T. Popescu următoarele: „Cristian Tudor Popescu nu urăște. Nu cred să fi urât vreodată. Articolele lui pleacă din disperare. Din disperarea că lucruri atât de simple nu sunt înțelese, că toate tarele noastre împiedică intrarea noastră în rândul lumii.” (Aprecierea este făcută în cartea de vizită a controversatului personaj pe site-ul agonia.ro). O bilă albă pentru încrâncenarea de care dădea dovadă actualul director al cotidianului „Gândul”.
Și, deodată, C. T. Popescu își schimbă atitudinea. Renunță la crezul său. Renunță să mai apere dreptul la liberă exprimare al jurnaliștilor. În aparență, o simplă recomandare făcută de președintele Traian Băsescu l-a determinat pe C. T. Popescu să recomande, la rându-i, nepublicarea caricaturilor care au inflamat lumea. Spuneam „în aparență”, deoarece este cunoscut faptul că recomandările președintelui țării sunt, de fapt, urmate fără prea multe discuții și cu prea puține excepții. Amintesc doar „vizita de lucru cu fes” pe Valea Oltului, în urma căreia muncitorii au trudit zi și noapte ca să isprăvească lucrările. Tot „în aparență”, îndemnul lui C. T. Popescu a venit ca o recomandare. De fapt a fost un cvasi-ordin, căruia i s-au supus aproape toate mijloacele de informare românești. Noi, cei de la „Tignal”, un săptămânal de provincie, nu am făcut-o și am fost țintuiți la zidul infamiei. Președintele C.R.P. ne-a numit „nefericiți”.
Recomandarea lui C. T. Popescu reprezintă un precedent extrem de periculos pentru jurnaliști. Poate constitui un prim pas în „strângerea șurubului”. Așa au procedat și comuniștii în suprimarea tuturor libertăților, inclusiv a libertății de exprimare. Nu deodată, ci cu pași mărunți. Dacă acum am fost numiți „nefericiți”, poate data viitoare vom fi etichetați drept „nenorociți”, apoi „bandiți”. De aici până la pușcărie nu va mai fi decât un ultim pas. Șurubul va fi strâns până la refuz.
Și atunci, deviza „Nimeni nu gândește pentru tine” va fi înlocuită cu „Noi gândim pentru tine”. (Ioan Crețu)

Editorial apărut în săptămânalul romașcan "Þignal"