Crizantemele

Copil fiind am cunoscut de mult aceste flori
Îmi aduceau aminte de morți și cimitire,
Când le vedeam, în suflet îmi pătrundeau fiori,
Îmi anunțau căderea naturii-n amorțire.

Știam că după ele urmează vânt și ger
Cu stranii flori pe geamuri și pe la streșini gheață
Culorile naturii din vară toate pier
Și toate par fantome învăluite-n ceață.

Þin minte le văzusem la tata pe mormânt,
Micuțe, colorate, ca de-un zugrav avar,
Era noroi oriunde, și burniță și vânt
Simțeam un frig în suflet și-n gură-un gust amar.

Era plin cimitirul de ziua celor morți,
Mi se păreau c-acestea sunt lacrimi de copil
Din cei ce întind mâna pe la avute porți
Cu mâinile-nroșite și sufletul febril.

Și foarte multă vreme eu nu le-am suferit,
Îmi întorceau privirea când le vedeam pe drum,
În coș la florărese sau în vre-un loc ferit
Vândute de țiganii cei înnegriți de fum.

Mă cuprindea tristețea văzând o crizantemă
Știam că mi se scurge viața în zadar
Ca blestemat de ceruri, purtând o anatemă
O lacrimă se uscă și alta vine iar.

Și s-au scurs astfel anii, încet, pe nesimțite
Și nu a fost o toamnă să nu le-ntâlnesc
Vedeam doar partea sumbră-a naturii amorțite
Dar n-am văzut splendoarea care le definesc.

Curând le revăzusem în camera în care
Cu-atâta fericire-mpreună le-am privit
Când mi-aduceai în suflet atâta alinare
Fiind cu tine-alături atât de fericit.

Aceste flori frumoase și-atât de persistente
Cu dragoste pe care în suflet ți-o păstrez,
Erau de-acum acele dorite stimulente
Ce mă făceau în lipsă-ți să pot să te visez.

Privind o crizantemă, adesea cu mirare,
Vedem cum că apare din ea un chip iubit.
Și-apoi se conturează din ce în ce mai tare
Imaginea-ți divină . . . Și dispărea subit.

Și alba ei corolă, care imaculată,
Redevenea iar floare atunci când apăreai,
Și nu știam din două care-i mai minunată
Dar cea mai iubitoare oricum tot tu erai.

Cu ce fidelitate-mi țineau tovărășie
Parcă-mi spuneau : așteaptă că vine în curând
Fi calm nu-ți pierde firea, ea n-are să-ntârzie,
Și-mi alungau gingașe neliniștea din gând

Ce dragi îmi sunt acum. Aș vrea să înflorească
În fiecare lună ca să le văd mereu
Neliniștea din suflet să mi-o mai domolească
Cu ele stând alături nu mi-e atât de greu

Dar vai, fără de voie mi-aduc melancolia
Care-mi domnește-n suflet din zori până-n amurg
Unde e fericirea ? Unde e veselia ?
Unde ești tu acum . . . Și lacrimile-mi curg
Mai am înc-o speranță, presimt adeseori,
(Să nu fi supărată, să nu plângi, nu te teme)
Că vom mai fi-mpreună, în jur cu aceleași flori.
Privi-vom împreună aceleași crizanteme.