nu spun nimic. mă
hrănesc cu mierea acră
a kosmosului, într-un
somn de tânguire
durere, gândaci uleioși
se-ngrămădesc deasupra
mea și templul ia ființă,
mă împrumută culegătorilor
de sateliți; și ei se așează la mese,
se pun pe băut: nu ne vei uita,
n-ai să mai știi despre
ceea ce-ți este drag!
Poezia se oprea deasupra noastră
parcă necunoscută,
o himeră din care curgeau bogățiile
sufletelor moarte. toate apele
se strângeau într-o deltă,
înspre seară începeau
să urle vocile răgușite ale lupilor.