Nasterea cantecului meu
iti e straina
ca apa fluviului
ce se prelinge, marii.

Nu poti vedea,
desi inalt ti-e valul
ce salcii, ce culori
m-au mangaiat,
peste ce pietre
sau doar fire de nisip
apa-mi, ca pielea,
s-a cicatrizat.

Nu-ti banuiesc furtuna
nici tu - malul,
nu-mi presupune deci
singuratatea:
sunt vietati
ce m-au baut odata
si-apoi venit-au
sa ma soarba noaptea.

Apele noastre
sunt la fel: adanci
ce lung e drumul
si-ncotro e poarta
spre adancime
nu vom sti,
iar cat de-adanci suntem
vom sti vreodata?

Nisipul argintat
ne este truda
si-n bobul lui
e unicul popas,
din ce am fost
e ce a mai ramas...

Mangaie azi
nisipul nostru ars,
Nu dramui
cine a dat mai mult din doi.
Descopera
ca stralucirea lui
cerne egal si aur
si noroi.