Vine o zi
cand tot ceea ce
am creat
se destrama usor
lasand loc
deznadejdei
dar si a sperantei
de a o lua
de la capat...

Vine o zi
cand tot ceea ce
era atat de frumos
ramane
doar un nou vis
pe care-l avem
amandoi,
si atat...

Nimic mai mult...
nimic
din ceea ce
am fi putut
visa impreuna
sau cladi
impreuna...

Ramanem
cu golul etern
care umple
spatiul dintre noi
si apoi
dispare-n neant
fara a lasa loc
nici unei
sperante...

E greu
s-o iei de la capat
mai ales
atunci cand
pentru tine
lumea s-a terminat
la o singura
fiinta
si viata
s-a topit
intr-un singur vis
in care eram amandoi...

Vine o zi...
si apoi alta,
fara ca timpul
din noi
sa ma astepte
un pic...
sa ne trezim,
sa stam si sa judecam
faptele,
sa iertam
si sa acceptam
greutatea unui
compromis,
atunci cand
iertam...

Vine o zi
cand ne trezim
iubind,
dar neiubiti...
vorbind,
dar neascultati...
plangand,
dar nemangaiati...

Aceeasi zi
in care totul
se termina in tine,
pentru ca
totul a inceput
in mine...
si s-a contopit
in noi...
care “noi”?

Acum suntem
iarasi “tu”
si “eu”
pentru ca
totul s-a topit
intr-o clipa
de uitare...

Uitasem de fapt
ca a fost
o zi
in care
existam
unul pentru
celalalt...